S-au împlinit 120 de ani de la nașterea lui Dumitru Popo vici și 70 de ani de la prema tura lui dis pariție.
Știm că nimic nu se perimează cu asemenea viteză precum tratatele de istorie și de istoria literaturii. Nu numai pentru că ies la iveală mereu documente inedite, nu numai pentru că apar date noi privind scriitorii, ci și pentru că însăși percepția noastră asupra literaturii evoluează fără întrerupere. Autori pe care îi consideram până de curând stele fixe pe cerul literaturii se văd reduși la statutul de mediocri, pe când cota altora, până de curând necunoscuți, urcă pe neașteptate.
În aceste condiții, istoria literaturii pare un teren mișcător prin definiție, format mai ales din incertitudini. Și totuși… Croce, Lanson ori Călinescu au rămas autorii unor istorii în care cea mai mare parte a adevărurilor formulate acolo s-au dovedit definitive.
Dincolo de monumentalele istorii literare globale, există și studii izolate de istorie literară care au făcut dată și care își dovedesc o spectaculoasă actualitate, deși între timp cantitatea de informații propriu-zise a crescut exponențial. Un exemplu mi se pare edificator.
Numele lui Dumitru Popovici (1902-1952) s-a legat de acela al lui Heliade-Rădulescu în mod indestructibil. Rareori atracția dintre un scriitor român și exegetul său s-a produs atât de rapid și s-a dovedit atât de puternică. Teza de doctorat a celui care avea să ajungă profesor la Universitatea din Cluj, intitulată Ideologia literară a lui Heliade Rădulescu, apărea în 1935 și tot în același an o a doua lucrare consacrată lui Heliade, Santa Cetate. Între utopie și poezie. Dacă mai adăugăm ediția critică Heliade de la Fundațiile Regale din 1939, observăm un imens volum de analize și de comentarii avându-l în centru pe scriitorul-simbol al pașoptismului nostru.
După ce studiase la Paris literatura comparată și literatura franceză, D.Popovici a decis să aplice cunoștințele sale pe un scriitor reprezentativ al romantismului: Heliade se prezenta drept „victimă desemnată“, iar tânărul cercetător român s-a apucat să identifice tot ceea ce a împrumutat Heliade de la scriitorii francezi.
Abia odată cu Popovici comparatismul românesc a devenit disciplină distinctă. Niciodată până atunci opera vreunui autor român nu fusese decupată în felii atât de fine, niciodată înrudirea textului românesc cu texte franceze nu fusese urmărită până în detaliu. Comparația cu predecesorii săi se dovedește strivitoare; vagile apropieri impresioniste formulate de G. Bogdan-Duică ori G. Oprescu se aflau înlocuite de o demonstrație la text, imposibil de contestat.
Neobișnuit rămâne însă și alt fapt: cărțile profesorului clujean și-au păstrat până astăzi actualitatea. Iată că, după trecerea a aproape un secol, nimeni nu l-a mai corijat cu adevărat pe D. Popovici: construcțiile sale heliadești au rămas ultim cuvânt în materie. Au apărut între timp istorii literare prestigioase, începând cu cele ale lui G.Călinescu (1941) sau Vianu-Cioculescu-Streinu (1944), până la Istoria critică… a lui N. Manolescu; au apărut numeroase studii despre Heliade, de la cele semnate de Paul Cornea și terminând cu monografia lui Mircea Anghelescu, Echilibru între antiteze (din 2001). În nici una dintre ele contribuția lui D. Popovici n-a fost pusă în discuție, iar adevărurile comparatiste semnalate de acesta n-au fost amendate. Toți urmașii i-au preluat opiniile drept adevăruri indiscutabile. Există deci și în domeniul istoriei literare cazuri de adevăruri ce înfruntă deceniile.
Dacă neșansa a făcut ca D. Popovici să se stingă la o vârstă încă tânără, el a avut însă norocul de a fi continuat, sub multiple aspecte, de fiica lui, de Ioana Em. Petrescu, istoric literar și mai ales teoretician literar de mare subtilitate. Ea a apucat să realizeze o operațiune capitală pentru memoria părintelui ei: a republicat cele mai importante scrieri ale lui D. Popovici într-o suită de 6 volume intitulată Studii literare. Generațiile de studenți și de cercetători din ultimele decenii au putut lua astfel contact cu opera savantului clujean și cu metoda comparatistă a acestuia.
Să spunem că D. Popovici, în ultimii săi ani, și Ioana Em. Petrescu au parcurs cu fruntea sus una dintre cele mai întunecate perioade ale istoriei noastre fără să fi făcut concesii conjuncturale și fără a coborî stacheta valorilor. Rigoarea și onestitatea intelectuală a cercetătorilor literaturii s-au impus, în cazul celor doi, și în comportamentul lor social: nu a fost puțin lucru! Vedem astăzi că foarte puțini au putut realiza asemenea performanță.