Emmanuel Schmitt în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Paradisuri pierdute este începutul unei aventuri unice, avându-l ca protagonist pe Noam. Născut acum 8 000 de ani, într-un sat lacustru, în sânul unei naturi paradisiace, acesta este silit să se revolte împotriva alor săi când o întâlnește pe fascinanta Noura, grație căreia se descoperă pe sine. Înfruntă și o calamitate palpabilă: Potopul. Revărsarea apelor îl împinge pe Noam în istorie și, printr-un accident inexplicabil și aproape fatal, îi hotărăște destinul extraordinar, eliberat de constrângerile mortalității și împovărat de cunoașterea greșelilor omenirii.“ (Editura Humanitas Fiction). Despre resorturile și sensurile acestui amplu proiect editorial – cel mai ambițios al lui faimosului scriitor francez (sunt programate să apară nu mai puțin de 8 volume din acest ciclu romanesc – Eric Emmanuel Schmitt vorbește într-un interviu în exclusivitate pentru România literară.

Metoda lui Schmitt ajunge aici la apogeu: formulează marile întrebări filozofice, psihologice și sociale prin intermediul unor personaje-cheie. Legătura noastră cu natura, complexitatea relațiilor de dragoste și de familie, avantajele și dezavantajele progresului, automatizarea individului în cadrul grupurilor, rădăcinile rasismului, raportul cu invizibilul și divinitatea, percepția propriilor emoții: în acest roman, strămoșul nostru Noam, dar și tatăl lui, Pannoam, uriașul Barak, soția Mina, fiul Ham, Noura, iubirea imposibilă, întruchipează toate aceste întrebări cu o profundă umanitate. O umanitate magnifică, marca dintotdeauna a scriitorului Schmitt.“ („Le Matin“)

Cristian Pătrășconiu: Care este paradisul unui scriitor? Care este paradisul scriitorului Eric Emmanuel Schmitt? Miroase obligatoriu a lavandă?

Eric Emmanuel Schmitt: Mărturisesc că pentru mine paradisul în care să pot scrie este o cameră mare albă și liniștită, o pagină albă. Cele două birouri în care scriu, la Bruxelles sau la țară, sunt niște uriașe camere albe și liniștite, deschise spre cer, ca un atelier de artist, unde domnește o liniște deplină.

Într-adevăr, când încep să scriu, aprind o lumânare cu parfum de levănțică ca să am senzația că mă găsesc în Toscana și să mă concentrez. Tăcere și lumină.

Am pierdut de tot, chiar de tot, paradisul?

De îndată ce ne naștem, simțim o oarecare nostalgie, o melancolie, pentru că „paradisul“ este un cuvânt scris deasupra unei uși pe care ieși. Doar după ce îl părăsești îți dai seama că paradisul a existat, ca și fericirea. Un poet francez spunea chiar că poți recunoaște fericirea după zgomotul pe care îl face când ne părăsește.

Cu excepția timpului prezent, când și în ce epocă v-ar fi plăcut să trăiți?

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul al XVIII-lea, cel al Luminilor, un secol al entuziasmului și care descoperă ideea de împărtășire a cunoștințelor, care descoperă Enciclopedia și cunoștințe care sunt exhaustive și nu sunt ierarhizate. Pentru că este la fel de important să știi să faci pâine sau să cunoști Metafizica lui Aristotel sau marile religii. Îmi plac elanul, dinamismul și încrederea în inteligență și în împărtășirea cunoștințelor, proprii secolului al XVIII-lea, aș putea chiar spune că mă seduc. Am predat filozofia la universitate timp de cinci ani, ca specialist al filozofiei secolului al XVIII-lea și mi-a plăcut acest secol al optimismului. Secolul în care trăim este însă secolul pesimismului. Credem mai puțin în puterea rațiunii și a inteligenței, ceea ce mă face să apreciez cu atât mai mult energia secolului al XVIII-lea.

Este Noam Eric Emmanuel Schmitt într-o mai mare măsură decât toate celelalte personaje ale dumneavoastră? Sunteți Noam, cu alte cuvinte?

Noam este într-adevăr fratele meu. El este definit în primul rând de curiozitate, de o nesfârșită curiozitate. Dă dovadă de curiozitate pentru orice: natură, faună, floră, pentru ființele și geniul umane, și chiar pentru viciile și perversiunile omului. El este curios și fascinat de frumusețea, de complexitatea și chiar de urâțenia lumii.Cred că și eu sunt la fel. Acesta ar fi un prim element comun.Mai există și un al doilea: este o ființă care își pune întrebări asupra sieși, care nu are certitudini definitive, care este incapabilă de fanatism, de integrism, fiind mereu în căutarea a ceva. El este de fapt un spirit filozofic. Căci a filozofa înseamnă mai degrabă a pune întrebări decât a le răspunde. Mai există și un al treilea punct comun: este îndrăgostit. Elementul esențial al vieții este reprezentat pentru el de legătura cu ceilalți. Și așa și devine el erou, fiind responsabil pentru ceilalți, pentru cei pe care îi iubește – și nu pentru că și-ar dori gloria, pentru că ar vrea să își ridice o statuie. Nicidecum. Este un erou din întâmplare, pentru că este legat de ceilalți și are grijă de ei. Și eu aș fi dorit să fac din asta o meserie, dacă nu aș fi fost scriitor. În scriitura mea există această grijă de a le face bine altora, pentru a-i ajuta să-și înțeleagă și să-și trăiască viața.

Cine este Noura? Ați cunoscut pe cineva care este acest personaj magnetic? Curios și jucăuș, plin de vitalitate…

Da, de 32 de ani, dar nu vă voi spune mai multe.

De unde vin dorința și voința dvs. de a rescrie istoria prin intermediul acestui proiect gigantic, reprezentat de acest proiect de 8 romane?

Privesc lumea ca un copil și mă întreb „de ce?“ și „cum?“. Privesc lumea ca un filozof, pentru că și Platon ne spunea că mirarea este prima calitate a unui filozof.Și eu mă mir. Mă întreb de ce trăim astfel, de ce rolurile sunt repartizate astfel și de ce societatea este organizată așa cum este. Am o dorință perpetuă de a înțelege, lucru care se exprimă de obicei, la alții, într-un eseu filozofic sau o carte de istorie. Eu însă am vrut să exprim acest lucru prin romane. Consider că întrebările nu pot și nu trebuie să fie separate de viață, smulse din carnea emoțiilor, sentimentelor, corpurilor. Caracteristica romanului este că repune întrebările în cadrul vieții, acolo unde și este locul lor. Consider că adevăratul loc al filozofiei este în viață, deci în romane, arta literară care reproduce viața, dacă vorbim de cărți.Astfel s-a născut acest mare proiect de a povesti istoria umanității prin romane.

Va reinventa Noam în cele din urmă lumea aceasta, istoria lumii, îi va da un alt sens, sau, mai mult decât atât, pentru că este un fel de medic, va vindeca el lumea?

Vom descoperi de-a lungul poveștii faptul că Noam este medic, că vrea să găsească secretul vieții pentru a-i vindeca pe ceilalți, dar și al morții, pentru a muri.

La început nemurirea îi pare un cadou, dar se va dovedi o povară, o solitudine radicală, o izolare absolută și poate o condiție mai greu de suportat decât cea de om muritor. Aș vrea ca, după ce închide ultima carte din acest ciclu, cititorul să își spună: este minunat să fii muritor. Este o carte care are scopul de a îmblânzi condiția umană și de a arăta că trebuie să o acceptăm și să o apreciem așa cum este, cu fragilitatea, vulnerabilitatea ei și caracterul ei trecător. Deci poate că Noam nu va schimba lumea, dar sper că ne va schimba percepția asupra lumii.

Cunoaște Noam secretul a) al morții și b) al vieții, dacă da, le știe pentru că EES știe câte ceva despre aceste două secrete?

(Eric Emannuel Schimitt râde) Eu nu știu cu nimic mai mult decât alții, poate doar mă raportez la această ignoranță în alt mod decât o fac ceilalți. Cred că este o datorie și și o dovadă de înțelepciune să locuim în mister într-un mod suportabil. Nu vom avea niciodată răspunsuri definitive la întrebările care ne macină. Și nici nu trebuie să ajungem să ne dăm răspunsuri greșite. Este foarte important să nu adoptăm ipoteze drept certitudini, ca să nu ajungem să fim fanatici.Misiunea omului este să locuiască în mod pozitiv în misterul condiției umane.

Eu locuiesc în misterul condiției umane cu încredere și nu cu angoasă, după cum încerc să transmit și în cărțile mele.

Cum ați gândit tema Potopului? Ceea ce povestiți dvs. este sensibil diferit de textele canonice…

Pe de-o parte scopul meu a fost acela de a povesti evenimentele, iar pe de alta, de a povesti felul în care oamenii înșiși își povestesc aceste evenimente.

Vreau să povestesc deopotrivă Istoria, dar și istoria poveștilor, adică felul în care oamenii interpretează, prin marile texte fondatoare, ceea ce li se întâmplă.

În primul volum vorbesc despre acest potop fizic de acum opt mii de ani, care nu a fost un potop la scară universală, cum am crede, ci unul local, în care Mediterana a trecut de Bosfor, invadând câmpiile Ucrainei și creând Marea Neagră, pentru că acesta este evenimentul care a fost trăit de cei din trecut drept Potopul. Mă interesează pe de o parte să povestesc faptele și apoi, pe de alta, interpretarea faptelor. În această interpretare a faptelor există Biblia, Vechiul Testament, ca și legenda lui Ghilgameș, în volumul al doilea, care a apărut deja în Franța, dar nu și în România, la ora la care vorbesc.

Mă interesează deci să surprind felul în care oamenii conferă sens sau îmbracă cu sens ceea ce se întâmplă. Căci omul este o mașină de interpretat, o mașină care dă sens. Dacă scrii istoria umanității, scrii istoria acestei mașini, care conferă sens în mod neîncetat. Deci perspectiva mea nu este nereligioasă sau anti-religioasă, ci doar o modalitate de a arăta felul în care elementul religios însoțește și interpretează istoria.

Se făcea multă politică încă din cele mai vechi timpuri? Întreb acest lucru pentru că în romanul dvs. care deschide acest ciclu este plin de intrigi politice, ba chiar de Machiavelli.

Da, cred că în sens pozitiv și negativ deopotrivă manipularea și politica au făcut întotdeauna parte din viața omului. Când scrii un asemenea roman, care traversează timpul, îți dai seama că te confrunți în același timp cu ceea ce s-a schimbat și cu ceea ce nu s-a schimbat, adică pe de o parte cu Istoria, și pe de alta cu antropologia.

Arăt elementele stabile și comune ale istoriei oamenilor, cum sunt faptul că ai un tată, o mamă, o formă de organizare, oameni cinstiți sau necinstiți, oameni răi și narcisiști, laici devotați, ceea ce ține de antropologie și nu se schimbă, dar și elementele care se schimbă, cum ar fi civilizațiile, religiile, organizarea politică, gândirea ideologică.

Pe măsură ce avansam cu lectura, mă gândeam că Barak seamănă cu „Zorba Grecul“ al lui Nikos Kazantzakis. Putem spune că Barak este profesorul de viață din această carte?

Consider că Barak este sălbaticul cel bun, despre care vorbește filozoful Rousseau în opera sa. Este o ființă înzestrată cu calități, care trăiește în afara societății și care, atunci când este confruntată cu ea, nu mai știe cum să-și folosească însușirile, pentru că societatea s-a construit mai degrabă pe invidie, gelozie, ideea de proprietate etc. Îmi place foarte mult cartea lui Kazantzakis, dar dincolo de aceasta trebuie să îl vedem, în și mai mare măsură, pe Rousseau.

Ce este ideea nemuririi, inclusiv pentru un scriitor, și cum să iubim ideea că suntem ființe muritoare?

Cine vorbește de sfârșitul morții vorbește și despre sfârșitul nașterii. Dacă nu vom mai muri, nici nu ne vom mai naște. Cred deci că trebuie să iubești moartea, ca să poți iubi în continuare ideea nașterii. Și trebuie deci să acceptăm acest ciclu nesfârșit, în care noi înșine nu suntem decât o za, un singur element, o za provizorie în ciclul repetat al nașterii și al morții. Cred că nemurirea este o nenorocire și voi arăta acest lucru în destinele personajelor mele, pentru că a fi nemuritor înseamnă a fi singur, a duce după tine timp de milenii întrebări fără răspuns, căci nemurirea nu îți dă răspunsurile și nici nu te face mai inteligent. Dacă ești nemuritor nici nu trăiești în același ritm cu ceilalți. Nemurirea înseamnă să iubești o femeie și să o vezi cum se naște și apoi moare, cam așa cum ne vedem animalele dragi intrând și apoi ieșind din viața noastră. Cred că nemurirea este o succesiune de suferințe și de momente de doliu, o succesiune de plecări și, din această cauză, o povară foarte grea.

Ultima întrebare: este iubirea marea cheie de lectură a romanelor din această suită?

Cred că în viață formulăm probleme care au o soluție cât se poate de simplă, și această soluție este dragostea. Doar dragostea poate umple golul din gândirea noastră, poate depăși limitele intelectului nostru. Cred cu tărie că iubirea este o soluție, chiar dacă este o soluție fragilă.

Notă: Autorul interviului și revista România literară le mulțumesc Denisei Comănescu și Ioanei Iancu pentru mijlocirea acestui dialog, ca și lui Cătălin Rață, cel care a asigurat serviciile de traducere din limba franceză în limba română.