Acum ceva timp, Stela Giurgeanu mi-a cerut un text pentru „Dilema“, un fel de definiție extinsă, să spunem, a cum înțeleg profesiunea mea. Experiența mea legată de teatru, de actul critic, de responsabilitate, de pregătire, de empatie, de iubire. Il reiau aici și îl împărtășesc cu dumneavoastră. Un fel de confesiune. Dar și un prolog pentru spectacolul lui Yura Kordonsky de la Bulandra, Băieții de zinc dupa Svetlana Alexievici.
Cînd eram puștoaică și mă întorceam seara de la școală, încetineam pasul și căscam ochii pe la ferestrele oamenilor. Prin fel de fel de perdele, în semi-întuneric, mai degrabă decît în lumină, vedeam mișcări, gesturi, fragmente din mici trasee sau acțiuni. Ca într-un colaj fără prea mari modificări, treceam de la un geam, la altul. De la o perdea, la alta. De la o poveste, la alta. Nu am simțit vinovății de voayeurist, ci doar impulsurile unei curiozități care nu m-a părăsit niciodată. Al unui atașament față de diversitatea omului și a umanității. Și al unui tip de respect. Cînd drumul meu se despărțea de blocuri, continuam să duc mai departe nu doar imaginile, ci și firul dramatic. Construiam de fiecare dată pe ce am observat. Jocul acesta continuă și azi. Numai că acum aproape treizeci de ani am înțeles că ritualul meu era un fel de inițiere. De apropiere de ficțiuni, de mister, de teatru. Perdelele nu sînt altceva decît cortinele, convenția, deci, care marchează spațiul dintre realitate și imaginar. Dintre „aici“ și „dincolo“. În fapt, dincolo de orice fereastră, este un spectacol. Dincolo de orice cortină, este o lume. Nu obosesc să caut și să descifrez aceste lumi. Să am răbdare să descopăr cum a citit un regizor un text, ce și dacă a modificat, cum își construiește și își argumentează viziunea, cum aduce cu migală fiecare element, un actor, pe celălalt, cum citește ce este în pauza dintre cuvinte, în tăceri, cum conduce un actor spre un personaj, acela din desenul său, cum se însoțește cu un scenograf pentru spații, costume, lumini, altele și altele, cum se petrece taina înfăptuirii unei idei printr-un intermediar care este actorul. Care devine, el însuși apoi, protagonistul, cel expus, cel adulat sau dimpotrivă, cel ce merge din întuneric spre Lumină. Nu am căutat pe nicio scenă spectacolul din capul meu. Cam ce cred eu despre un text, despre o relație, despre un personaj. Am cercetat cît de profund am putut adîncimile. Am memoria doldora de mii și mii se spectacole. Pe unele, destule, le pot reconstitui cap, coadă. Din altele mi-au rămas fragmente, senzații, mirosuri, obiecte, culori, vulnerabilități. Duc cu mine toate aceste povești și mă consider un om norocos. Un om care s-a lepădat de comodități, de lene, de sine însuși ca să plece, iar și iar, într-o aventură. Pe urmele a ceva, a cuiva. Am coborît în infern. De atîtea ori. Am suit la ceruri. De atîtea ori. Am dormit prin trenuri împuțite, fără geamuri, am numărat catralioane de secunde prin gări, așteptîndu-l pe Godot să mă ducă în lumea celor care cuvîntă sau a celor care mișcă universuri cu trupul, cu mintea, care se joacă pe degete cu emoțiile mele, cu mațele mele, cu mine. Am stat ore prin aeroporturi, am trecut cu căruța prin apele ieșite din matcă, am auzit strigătul vîntului în cîmpuri fără de sfîrșit, am stat ore și ore cu regizori, actori, scenografi ca să apuc un fir și să îmi fac un ghem de lînă. Cu toate consistențele materialelor diferite. Lîna mea de aur este firul esențial al existenței mele care m-a condus dintr-o poveste, în alta. Am dărîmat atîtea obstacole ca să ajung la spectacol. Să intru în sală și să simt întunericul care mă ajută să mă despart de realitate, de toți ceilalți și care îmi ascute toate simțurile ca să pornesc spre ce se naște dincolo. În fața mea. Și firul începe să mă tragă. Uite așa, greu de explicat, încet-încet, devin imponderabilă și plec în căutarea lumilor din ceilalți.
Cineva m-a întrebat dacă îmi place Peter Pan. Cel care intră noaptea prin camere și în plutirea lui magică, face ordine. Impune ordinea lui. Nu cred că mă interesează asta. Mă interesează ordinea sau dezordinea din celălalt. În ea vreau să mă vîr. Să o scor monesc. Să o deslușesc, poate.
Cînd eram tînără și mi se părea că m-am îndrăgostit, mă și vedeam cu bărbatul acela pe nisip, la malul mării, privind un răsărit. M-am îndrăgostit de cîteva ori. Nici pînă azi n-am apucat zorii zilei așa. În schimb, cîte apusuri, cîte înnoptări. Singură, cu lîna de aur pe care o pipăi și, dintr-o dată, deschid mii de ferești. Mii de nopți. Mii de spectacole. În care stau de veghe și ațipesc mereu înainte ca noaptea să se dea pe mîna zilei.