Am scris de multe ori despre istoria literară ca o altă față a criticii literare. Ideea este, se știe, a lui G. Călinescu și a fost formulată într-un studiu din 1939, așadar, anul în care m-am născut eu. În cele opt decenii și mai bine care s-au scurs de atunci, nimeni n-a avut o idee mai bună. În interbelic, istoriile literare erau prețuite de numeroși critici și istorici, de la Lovinescu la Iorga și de la Adamescu la Cartojan. În anii comunismului s-a putut constata un declin al genului. Motivul principal a fost absența unei istorii oficiale a României, după aceea a lui Mihail Roller din 1947, odată cu căderea în dizgrație a autorului și reabilitarea câtorva istorici încă în viață din generațiile vechi. Niciuna din istoriile, nu multe, datorate acestora din urmă n-a avut girul partidului. Ca să fie considerată oficială, o istorie ar fi trebuit să fie unică. Și cum niciun istoric din epoca lui Ceaușescu nu mai era dispus să joace rolul lui Roller, urmând cuvântările liderului maxim, acest lucru nu s-a întâmplat.
În ce privește istoria literară, o primă tentativă de oficializare s-a făcut în anii 1950 prin redactarea unui Tratat academic, în mai multe volume, operă colectivă, la care au colaborat critici și istorici literari, printre care G. Călinescu însuși. Rezultatul a fost un eșec. Puțini au citit-o, și încă și mai puțini au folosit-o. Deși monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent din 1941 a lui G. Călinescu n-a fost reeditată decât în 1982, ea a circulat pe sub mână, cum se spunea pe atunci, și a influențat o întreagă generație de critici literari. Care totuși, luând drept absolută ideea călinesciană a istoriei și criticii literare ca două fețe ale aceleiași monede, n-au scris ei înșiși istorii literare. Cauzele sunt mai multe, unele politice, constând de pildă în neîncurajarea de către oficialitate a inițiativelor personale sau, altfel spus, în falimentara concepție a unei istorii unice și colective. O cauză paradoxală a fost chiar ideea călinesciană, interpretată greșit nu ca o cooperare a două discipline gemene, ci ca o întâietate acordată criticii, istoria părând a fi pusă în paranteză. Pe de altă parte, criticii generației 60 au respins cu multă energie istoriile de tip factual de altădată, în care judecata critică era de obicei înlocuită de date istorice, biografice, ca de un fel de materie brută. Astfel de istorii, majoritatea cu aspect de manual sau de compendiu, se vor mai scrie, începând de prin anii 1970 (Al. Piru, Ion Rotaru, D. Micu și alții), dar ele nu respectau tipicul călinescian, chiar dacă îi reluau canonul, și, prin urmare, n-au fost luate în considerare. Era epoca panoramelor, care se refereau la anumite perioade și dintr-un unghi mai degrabă critic. Epoca adevăratelor istorii ale literaturii, în spirit călinescian, nu venise.
N-a venit, din alte pricini, nici după 1989. Cele câteva istorii literare apărute în postcomunism sunt opera unor critici din generațiile vechi, Mihai Zamfir, bunăoară. Criticii douămiiști au respins în bloc ideea de istorie literară. Unul dintre argumentele lor l-a reluat, pur și simplu, pe acela al oficialității din regimul trecut, și anume că istoriile literare nu mai pot fi opera unui singur autor, ci doar a unor colective de specialiști, pentru fiecare perioadă în parte. Acest punct de vedere are și o altă origine, și anume frecvența istoriilor cu autori multipli în Occident. La mijloc este o confuzie: istoriile occidentale pe acest tipar, majoritatea parțiale, sunt opere pur didactice, fără ecou în afara sferei universitare, multe fiind concepute spre folosul liceenilor. Un pas mai departe pe calea degradării ideii de istorie literară s-a făcut odată cu anumite curente de gândire, cum ar multiculturalismul american, în care literatura și istoria ei nu mai prezintă, în sine, niciun interes. Cât privește critica scholarship, tot americană, pe care ne-o propune insistent de la o vreme Cristian Moraru, ea nu poate înlocui critica, vai, așa cum o concepem noi, conservatorii, și nici istoria literară. Același lucru se poate spune și despre critica tematică, o clonă prăpădită a tematismului lui Jean-Paul Richard din anii 1960-1970, ajunsă la mare vogă în școala românească actuală. Ca și structuralismul odinioară, aceste curente care refuză diacronia au împins critica și istoria literară la periferia preocupărilor majorității.
Nu mai e cazul să spun că n-am scris Istoria critică în semn de protest contra acestor tendințe păgubitoare, nici ca să dovedesc că istoria literară ca o altă față a criticii literare este și astăzi posibilă. De când l-am citit prima oară ca lumea pe G. Călinescu, în anii studenției, și până astăzi, nu doar am văzut în această îngemănare singura modalitate valabilă de a concepe istoria literaturii, dar am considerat că istoria literaturii este tot atât de necesară într-o cultură cum este critica literară. O cultură nu există fără un spirit critic aplicat istoriei ei, prezentului și deopotrivă trecutului. Cultura constă în revalorificarea periodică a operelor literare și artistice, în general. În materie de producție culturală nu funcționează regula pieței. Succesul garantează doar valoarea de o clipă, ca aceea a cartofilor noi, scoși la vânzare primăvara. În cultură, din contra, valoarea este aceea care garantează un succes peren. Cartofii n-au posteritate, cărțile, au și încă, deseori, una foarte lungă, pe care le-o asigură gemenele călinesciene, critica și istoria literară.