Cuvântul civilitate l-am întâlnit, în câteva rânduri, la Tudor Vianu. În ultima ediție din DEX, nu există, nici măcar ca ieșit din uz. Nu știu să fi fost folosit de alți critici literari, nici, eventual, de sociologi, deși am citit destule cărți datorate și acestora din urmă. Cuvântul provine din franceză, limbă în care primul sens este acela de politețe, iar al doilea, acela de curtoazie. Dintr-un motiv care va rezulta mai încolo, am preferat sensul al doilea aproape de fiecare dată când m-am referit în articolele mele (a se vedea seria de Teme) la condiția criticii literare. Am făcut-o din convingerea că exercițiul critic este, în esența lui, o formă de respect mutual între interlocutori, așadar o curtoazie. Voi fi fiind eu de modă veche, dar nu mi se pare deloc o exagerare în a considera curtoazia firească în critica literară sau artistică. Când discutam despre critică, încă din anii tinereței mele, acest fapt era de la sine înțeles. Criticii generației mele preluaseră marea tradiție a criticii interbelice, moștenind, odată cu principiul priorității esteticului, și bucuria unei exprimări civilizate, în polemici, inclusiv, ceea ce însemna atât întemeierea pe argumente, cât și cea mai deplină atenție acordată contraargumentelor. Să nu uităm nici că, deși dogmatismul își trăia ultimele clipe, era încă vie amintirea campaniilor ideologice din epoca anterioară într-un limbaj primar-agresiv, menite să susțină literatura realist-socialistă și să combată literatura „burgheză și decadentă“. Acestea sunt împrejurările în care am descoperit în cuvântul civilitate, folosit de Tudor Vianu, un sinonim admirabil pentru civilizație, cu precizarea că unul are în vedere mai ales comportamentul individual, iar al doilea, mai ales comportamentul social. Era cuvântul potrivit cu modul în care vedeam eu critica literară.
Cuvântul mi-a revenit în minte în timpul din urmă, când am constatat o degradare rapidă a limbajului criticii, pe urmele, aș zice, limbajului public, ca un reflex al unei schimbări de atitudine față de interlocutor și, în general, față de cel căruia ne adresăm. Sărăcia vocabularului, nestăpânirea înțelesului cuvintelor, greșelile de tot felul, lipsa de nuanțe și, ce să ne ascundem după deget, pocirea limbii fac imperfectă, adesea imposibilă, orice comunicare. În spatele acestui limbaj precar stă o gândire precară. Această degradare transformă spiritul critic în contrariul lui, într-o, adică, incapacitate de a distinge între ce e bine și ce e rău, între ce se cade și ce nu se cade. Limbajul criticii a avut dintotdeauna morala lui. Astăzi, în multe ocazii, el pare a nu mai ține seamă de nicio regulă, a nesocoti rosturile meseriei, a urmări nu să convingă, ci să ducă în derizoriu orice convingere. Un limbaj pocit reflectă o atitudine care disprețuiește dialogul. Este evident că astăzi sunt tot mai puțini criticii care au învățat să scrie la școala lui Titu Maiorescu. Unora nu talentul le lipsește, ci o elementară civilitate, acea solemnă politețe care îl caracteriza pe Vianu sau acea curtoazie de care dădea dovadă Perpessicius, indiferent despre ce ar fi scris. Nu sunt puțini cei de astăzi care confundă polemica cu pamfletul, ignorând distincția pe care o făcea Lovinescu: polemica ține de idei, pamfletul, de limbaj; polemica e o specie a criticii, pamfletul, una a literaturii. Două feluri de expresivitate. Ca să nu mai spun că fiecare pretinde o înzestrare specifică. E adevărat că unde talent nu e, nimic nu e. Cu vorbele lui Anton Pann: „Unde nema putirința, ce mai chichirez gâlceavă.“ Dar eu nu vorbesc de critica netalentaților, ci de starea unei bune părți a criticii contemporane, sub raportul exprimării cuviincioase, al respectului față de sine și față de celălalt. Și totodată al respectului ucenicului față de maestru. Și viceversa. Avem nevoie ca de aer de civilitatea criticii.
Citind săptămânile trecute Un roman epistolar, nu mi-am putut înfrâna un sentiment de admirație față de înalta frumusețe a considerațiilor critice schimbate între Ion Negoițescu și Radu Stanca în corespondența lor (în principiu nedestinată publicării!), printre ele, unele, foarte crude, nemiloase chiar, dar niciodată ofensatoare sau jignitoare. Doar cel care știe să primească critica, știe și s-o facă. Respectul față de sine se împletește cu respectul față de celălalt. Asta m-au învățat toți dascălii mei, asta am încercat să-mi învăț studenții. Am fost convins, de când fac meseria asta, repetând-o de câte ori a fost cazul, că e de datoria mea de critic literar să dau dovadă de civilitate. Sunt convins și astăzi că în civilitate stă toată frumusețea criticii literare.