În virtutea demnității afișate, distinșii noștri boieri și domnitori nu se grăbeau nicicând și nu trebuiau să lase impresia că muncesc prea mult. Asemenea servituți le reveneau celor din jurul lor, pentru că din acest motiv existau și diferitele ranguri pe lume. Or, „Labor omnia vincit improbus“ este deviza puțin cam curioasă a nobilei familii a Ghiculeștilor. Pentru tronul Țării Românești și al Moldovei, din rândurile ei plecat-au nouă domni, și cu Ion Ghica zece, care-i și întrece. Îi întrece, deși el eșuează în presupusa tentativă de a fi domn pe tronul unuia sau al ambelor Principate, în momentele istorice de mari confruntări pentru Unire.
Această deviză din stema unei familii levantine „de herb mândru“ (vorba lui Mateiu) pare a fi mai potrivită pentru descendenții unui neam lucrativ, foarte activ, plecat pe drumul generaționist al îmburghezirii, cu credința că munca stăruitoare învinge totul. Dar emblematica propoziție exprimă cum nu se poate mai potrivit concepția social-economică și culturală a acestui ultim mare vlăstar al familiei Ghiculeștilor, ce apare pe scena istoriei noastre în momentul crucial de tranziție din perioada pașoptistă: de la pierderea prestigiului aristocratic la câștigarea dreptului meritocratic. Așa se întâmplă că, în perioada de modernizare a României, Ion Ghica contribuie atât la risipirea celui dintâi, cât și la consolidarea celui din urmă.
Militantul pașoptist pledează, în repetate rânduri, pentru ideea formării, prin educație, a unei aristocrații de merit opuse aristocrației de sânge, celei birocratice și celei plutocratice. Devenită principala responsabilă față de unele categorii sociale incapabile să-și asigure bunăstarea, aristocrația de merit ar trebui să ajute la îmbunătățirea progresivă a stării claselor defavorizate, mai ales prin educarea lor. Prin urmare, „prințul levantin“ nu agreează ideea rezolvării inegalităților flagrante prin răsturnări violente ale angrenajului social, ci preferă o formă de progres realizată cu pași siguri, fără mișcări seismice. În opinia lui, reformele trebuie să fie inițiate numai de către clasele de sus, drept reflex al spiritului său conservator totuși, îngrijorat de dorința de emancipare a maselor. Orice ameliorare socială se poate produce doar între limitele orânduielilor capitaliste, percepute de autorul „Convorbirilor economice“ ca fiind mereu perfectibile (teza fiziocraților, potrivit căreia sursa unică a avuției ar consta doar în producția agricolă, este respinsă).
„Suntem mai mult în Europa“, afirma beiul de Samos, considerându-se, în elanul său faustic, mai curând om al Apusului decât al Răsăritului. „Libereșanjist“ și partizan al învățământului englez „Half-time“ (teoria și practica distribuite în mod egal în instruire), multiplul ministru și prim-ministru este un mare dușman al vânatului de slujbe la stat. Dacă muncă nu e, nimic nu e: „Fără muncă omul nu este nimic în lume; fără muncă omul nu-și poate mulțumi nici trebuințele instinctive, nici pe cele sociale. Dreptul de a trăi trage după sine datoria de a munci“ (Ion Ghica, Opere, I, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2017, p. 538). Cucerit de ideea progresului, fundamentat pe raționalism, Ion Ghica aduce în scrierile sale un elogiu muncii, considerată drept o condiție sine-qua-non a libertății: „De la Platon până astăzi au trecut douăzeci și doi de secoli, în care lumea și lucrurile s-au schimbat. Atunci munca era robie, și robia unora era condițiunea indispensabilă a libertății altora“ (Ibidem, p. 542). Este descoperit și un fel de… otium al popoarelor foarte nociv: „Lenea și desfrânarea sunt vițiuri care se găsesc în toate clasele; nici activitatea, nici virtutea nu sunt un monopol. Și unele, și altele sunt condițiuni sociale“ (Ibidem, p. 171). Chiar dacă este atras de ideile socialismului utopic, pașoptistul de viță nobilă are o poziție fermă în privința egalității: „Prostul și nătângul cere egalitatea cu omul de geniu, leneșul voiește să steie toată ziua cu fața la soare, și în loc de lipsă cere să bea și să mănânce mai mult și mai bine decât acel care muncește zi și noapte; desfrânatul și coruptul voiește să fie considerat deopotrivă cu omul virtuos“ (Ibidem, pp. 162-163).
Reformator temperat, meliorist cu o formație intelectuală pozitivistă, științifică, Ion Ghica se dedică, plin de abnegație, muncii de culturalizare, pregătind astfel și terenul viitorilor specialiști. El dezbate noțiuni de specialitate în „convorbiri economice“ instructive, dar și agreabile la citit, închipuind dialoguri adecvate scopurilor avute, dincolo de numeroasele tabele statistice prezentate. Nu trebuie uitat nici faptul că Ion Ghica scrie primul în limba română despre problemele economice și că se vede obligat să „românizeze“ terminologia prin invenții lexicale proprii: „afrancare de glebă“ (eliberare de șerbie), „slobozenia comerțului“ (libertatea comerțului), „materie întâietoare“ (materie primă), „amorțire“ (amortizare). Altminteri, citim foarte reușite pagini de convorbiri… literare, în care sunt evocate, de exemplu, aspecte pitorești și figuri istorice de odinioară.
În cunoscutul său eseu de sociologie literară, G. Ibrăileanu aserta astfel: „Ion Ghica, acel mare talent de prozator, se dedă cu totul politicii. Dacă C.A. Rosseti și I. Ghica s-ar fi născut în Moldova, negăsind aici un mediu favorabil pentru a se dezvolta politicește, ci unul tocmai dimpotrivă – mediu intelectual moldovenesc –, poate că azi istoria literaturii ar fi mai bogată cu un poet liric și cu un nuvelist“ (Spiritul critic în cultura românească. Note și impresii, Ed. Minerva, 1984, p. 21). Trebuie spus că, deși nu s-a născut în Moldova, prietenul lui Alecsandri ajunge acolo să facă serioase reforme, în calitate de inspector școlar, dar nu le poate finaliza din cauza „spiritului critic“ al ruginiților boieri moldoveni. Pragmaticul reformator muntean este un adevărat „om d-acție“, după cum îl caracterizează Bălcescu într-o scrisoare pe care i-o adresează și în care se prevestește teoria lui Ibrăileanu despre distincțiile temperamentale dintre cele două regiuni: „Oricât mă voi socoti, viu tot la ce ți-am mai zis, că moldovenilor le plac mai mult speculația ideilor, iar muntenilor acția. Tu, om d-acție, om de viitor, de ce nu dai mișcare acolo, fii pârghiul moldovenilor“ (N. Bălcescu, Opere, II, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2017, p. 594).
Cu talentul său pentru artele plastice, retrogradul în devenire Gheorghe Asachi realizează o gravură ce înfățișează Academia Mihăileană ducându-se la vale, împinsă de Alecu Balș, epitropul școlilor. Iar Ion Ghica, protejatul acestuia și „pârghiul moldovenilor“, sapă cu un hârleț la temelia instituției, acolo unde sunt îngropate hrisovul și medaliile. Pe gravură stă înscris un îndemn ironic, cu nebănuită și involuntară referință… blagiană în acea „vârstă de fier“: „sapă, sapă, poate îi da de apă“. Raportat la dialectica vieții sociale, vremelnicul strămutat muntean se apucase de săpat cu temei la temelia vechilor instituții, pentru că el definea astfel spiritul critic: „Una din condițiunile cele mai importante pentru libertatea unui popor este ca în clasele de jos să existe spiritul de conser-va țiune și în cele de sus să existe spiritul de inovațiune și de progres“ (Ion Ghica, op. cit., p. 145).
Judecând după operele din tinerețe, ne-am obișnuit să ni-l imaginăm pe Ion Ghica drept un om blajin, chiar și la vârsta la care redacta Scrisorile către V. Alecsandri, cu toate paginile de pamflet politic pe care le conțin. Editorul său Ion Roman i-a dezvăluit în câteva fraze esența aparențelor înșelătoare: „Într-o fotografie, în care-l vedem la 39 de ani, puțin gheboșat, lângă zveltul Alecsandri, ne surprinde fața somnolentă, de oriental ce-și trece ziua pe sofa, între narghilele și tablaua cu dulcețuri. Hotărât, fizionomiștii s-ar înșela dacă ar voi să-i deducă firea după trăsăturile chipului. Ei n-ar putea recunoaște nici pe studentul român înflăcărat ce-și afirma cu mândrie naționalitatea în fața generalului Coletti, nici pe tânărul generos care, în zori de zi, pe dealul cu vii al Filaretului, se lega prin jurământ să lupte pentru propășirea patriei. Dar nu ar descifra din portretul înșelător nici asprimea feudală a beiului de Samos, care trimitea, fără ezitări, sub securea călăului listopirații din Arhipelag, și nici duhul neastâmpărat al omului politic, părtaș în noaptea de 11 februarie 1866 la complotul pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza“ (Ibidem, pp. LXXVIII-LXXIX).
Deși scrisese mult la viața lui, dualul diplomat muntean a devenit, chiar și fără să vrea, un scriitor autentic abia la vârsta târzie a cronicarilor moldoveni (când „mai scriau oamenii și de urât“ – Ibidem, p. 70), odată cu intrarea în perioada de grație a Scrisorilor către V. Alecsandri. Memorialistul nu era înzestrat cu o conștiință artistică, nu era convins că trebuie să-și îngrijească exprimarea în scris, deși travaliul creator îl resimțea în mod acut. Cuvinte ar fi avut el, foaia și pana chiar să le fi rupt: „Dar știi tu de câte ori leapăd condeiul din mână… de câte ori rup foi întregi, fiindcă nu găsesc… științele ce-mi trebuiesc pentru elucidarea faptelor ce voiesc să-ți povestesc?“ – Ibidem, p. 69). De altfel, prietenul lui Alecsandri nu credea în propriile virtuți stilistice și recunoștea că în scrisul său epistolier există „proză și stil anevoie de înghițit“ (Ibidem, pp. 72-73). Dar nu este mai puțin adevărat că stilul său respiră spontaneitate, sinceritate și autenticitate.
Când „prințul levantin“ Ghica era mic, cucoana Elenca Dudescu (sora bunicii lui și mama lui Iancu Văcărescu) îl îmbrățișa, zicându-i cu ighemonicon: „Vino să te sărut, evghenisul mamei, că eu, când mă gândesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi vine amețeală“ – Ibidem, p. 192). Din fericire, pe evghenist nu l-a apucat asemenea amețeală și a rămas sănătos la cap toată viața, având mereu în minte deviza „Labor omnia vincit improbus“. Poate că nu întâmplător cunoscuta frază: „Fericiți sunteți voi, tinerilor români, ne zicea Michelet; în țara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge și chiar ilustra prin fapte patriotice și mărețe“ (Ibidem, p. 118) o găsim în scrierile acestui harnic și neostenit „enfant du siècle“.