Plecarea lui Ion Caramitru ne-a lăsat, cred, suspendați. Dezorientați. Ca breaslă. I-am simțit așa chiar și pe cei care au avut relații tensionate cu el. Pentru mine a fost nu doar un Prieten, un actor cu care generația mea a învățat lecția valorii, a libertății și a demnității, dar a fost motorul a multor povești profesionale fundamentale și, unele, foarte personale. Prin multe proiecte mi-a provocat creativitatea, mi-a direcționat hiperenergia și mi-a alimentat continuu pasiunea, nebunia, mi-a forțat limitele. Am avut polemici de idei, am avut perioade reci, mai lungi, mai scurte, dar am știut, amîndoi, să punem în paranteză ceea ce ne despărțea o vreme pentru a construi lucruri importante, de durată. Ani și ani. Am dus bătălii împreună, am cîștigat tot felul de războaie, și toate pentru teatrul românesc. Am învățat, poate eu mai mult, cum trebuie să-ți pui în paranteză vanitatea dacă vrei să construiești serios, profund, cu anvergură orice pentru breasla ta. Devoțiunea include și prețuirea, uneori și dragostea, dar obligatoriu respectul.
GALA UNITER a fost construcția lui Ion Caramitru. Părea ireal la începutul anilor nouăzeci așa ceva în România! Toată structura, jurii, emoții, seara propriu-zisă, glamour-ul… Niciodată nu s-a opus vreunui Premiu oferit de Senat-ul UNITER, chiar dacă nu era în termeni grozavi cu artistul respectiv. Și îl onora în seara Galei, fără ca cineva să intuiască alte nuanțe. Întotdeauna m-a emoționat treaba asta. Își asuma deciziile Senat-ului, nominalizările, premiile, cu toate erorile, scandalurile, cu toate durerile lui și cu ceea ce știa că este nedrept, greșit, pur și simplu. Dacă lua cineva un Premiu, era pentru că așa a vrut Caramitru. Dacă nu lua, la fel. Niciodată nu s-a amestecat, nu a întrebat. A sperat mereu că vom găsi juriul cel mai aproape de adevăr. Mereu. An de an. Pentru unele roluri, actorul Ion Caramitru a așteptat o nominalizare. Și sînt roluri pentru care ar fi meritat în cei douăzeci și nouă de ani de Gală!!! Dar nu s-a întîmplat niciodată. Straniu. În ultimii ani, au fost tot felul de crize. Am tot căutat soluții, cu el, cu alți artiști din Senat. Uneori, am găsit, de multe ori, nu. Formule peste formule păreau viabile și au picat. Dar… dar. Seara GALEI PREMIILOR UNITER ne-a dat mîna și ne-a trecut punțile dintre noi. Care păreau prăbușite. Se întîmpla un Miracol. La propriu. Eleganța, bucuria, toleranța, solidaritatea înlăturau orice. Rîdeam, plîngeam, stăteam pînă dimineață împreună, dansam, artiști de toate vîrstele. ÎMPREUNĂ! Vorbeam numai despre teatru, despre spectacole mari, despre anumite scene, petreceri, conflicte, ore după Gală. Pînă în zori… GALA este Ion Caramitru. Și așa se va numi de anul acesta. Tocmai cea de a treizecea ediție a fost fără el. Fără Pino. Am simțit că pe 4 iulie, la zece luni după plecarea lui, ne-am luat, ca breaslă, la revedere. Aura Corbeanu, care a primit în Senat misiunea aproape imposibilă de a organiza ediția aniversară, a reușit. Cu întreaga echipă UNITER. Cu regizorul Radu Afrim și scenografa Irina Moscu. Cu echipa de tradiție a Televiziunii române. N-a fost prea ușor pentru nimeni. Dar am fost împreună. Cu recunoștință, cu bucurie, cu speranță.
Știm cîte trebuie făcute, categorii noi, o aducere în actualitatea fenomenului teatral a structurii nominalizărilor, a numărului, flexibil, a tipurilor de premii. Formarea unor jurii mult mai din vreme. Și altele, și altele. Timp de treizeci de ani, Ion Caramitru a ținut corabia. Pe furtuni, pe ape mai liniștite, mai tulburi, cu amintiri fabuloase, cu discursuri-lecții despre teatru, viață, despre cum să fim noi înșine. Ca artiști și ca breaslă. Cred că asta am avea de făcut. Să fim noi înșine, mai solidari, apărînd valoarea. De ieri, de azi, de mîine. Mai presus de orice.