Am recitit Hoțomanii lui William Faulkner, încercând să uit
tot ce știam despre acest roman. N-am mai fost atent la
posibila paralelă cu Ursul (ambele fiind „cărți ale inițierii“
– una, în registru grav, mitologic, cealaltă într-o tonalitate
desacralizată, cvasiparodică). N-am ținut cont nici de faptul
că titlul The Reivers e, în engleză, un arhaism de origine
scoțiană, însemnând „hoț“, „tâlhar“, „prădător“. Oricum, cuvântul nu mai
însemna nimic în brava lume nouă a anului 1905, când e plasată acțiunea
cărții, și cu atât mai puțin azi, când nu-l mai întrebuințează nimeni. Mi-am
propus să uit și că Faulkner, cel din 1961, când, „din primăvară până-n toamnă“,
a redactat romanul, ultima sa creație, era doar umbra omului plin de energie
știut din deceniile anterioare. Atunci, după cum îl descria un reporter care
i-a luat un interviu, era imposibil să stabilești cu el un dialog. Părea scufundat
într-o realitate doar a lui. Singurele semne de viață erau ochii, mici și negri,
ce păreau să ardă.
Nu intenționez să fac o recenzie tardivă a acestei cărți, despre care am
scris, de altfel, pe larg în Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului
Yoknapatawpha (Editura Polirom, 2012).
Tot ce intenționez e să redau sentimentul
de „insuportabilă ușurătate a ființei“
(cum ar fi spus Kundera), de seninătate
ireductibilă manifestate de personaje în
fața unor încercări ale vieții cărora nu le
lipsește nici dramatismul, nici grandoarea.
Singura diferență e că ele sunt tratate cu
o veselă detașare, din perspectiva unui
narator ce avea vârsta lui Faulkner și care
i se adresează nepotului său – sau unui
grup de nepoți: cei trei băieți ai fiicei sale,
Jill (Paul, William și Burks), figurează
între cei cărora Faulkner le dedică scrierea.
Romanul e o amintire, povestea
unor pățanii din vremea când povestitorul
avea unsprezece ani. În engleză, subtitlul
e A Reminiscence, adică „o povestire despre
un eveniment trecut de care naratorul
își aduce aminte“. În mod neinspirat,
Mircea Ivănescu l-a tradus O reminiscență,
cuvânt care în română a suferit o deplasare
de sens, însemnând „amintire vagă a
unor fapte aproape dispărute din me –
morie“. Or, romanul e caracterizat de o
mare precizie a detaliilor. El reface
minuțios, în întreaga lui complexitate,
universul în care pre-adolescentul Lucius
Priest plonjează cu o neascunsă lăcomie
de a afla cu un ceas mai devreme secre –
tele vieții. În schimb, Hoțomanii, pentru
Reivers, e o variantă acceptabilă. Ea induce
o undă de simpatie față de Boon Hoggan –
beck, uriașul cu minte puțină, dar cu
inimă de aur, copilul Lucius și negrul
Ned, șiretul regizor al câtorva din peripe –
țiile narate.
Mai mult decât acțiunea – un tipic
roman picaresc – m-a interesat întrețe –
serea de voci. Cea mai spectaculoasă, de
departe, e cea a naratorului, a Bunicului.
La un prim nivel, el e un povestitor care,
la persoana întâi, evocă întâmplările în
nuditatea și obiectivitatea lor. La un al
doilea, naratorul propune, cu glasul
omului tolerant, înțelepțit de vreme, un
sens mai larg al evenimentelor și o privire
senină asupra ispitelor ivite la tot pasul.
Povestea se derulează, ca într-un basm,
prin înlănțuirea magică a episoadelor,
potențate de savuroase lovituri de teatru menite să-i împingă pe hoțomani în
situații fără ieșire.
Memorabilă e scena traversării cu automobilul a unei porțiuni noroioase
a drumului spre bordelul din Memphis. Era o momeală întinsă de un individ
care-și administra groapa mlăștinoasă așa cum alții își administrează moșia.
(„Nu ne-o lua în nume de rău“, a spus omul. „Noroiu-i una din recoltele noastre
de nădejde pe aici“). După eforturi gigantice, rămase fără rezultat, de a scoate
automobilul din albia cleioasă, cei trei fugari din Jefferson decid să plătească
taxa cerută pentru a fi salvați:
„Boon s-a dus înapoi până la ultima băltoacă și și-a spălat o parte din
noroi de pe mâini, apoi s-a întors și a scos patru dolari din portofel. Omul nu
s-a mișcat.
– E șase dolari, a spus.
– Anul trecut a fost doi dolari, a zis Boon. Ai spus că de-acum e dublu.
Dublu lui doi e patru. Perfect. Uite patru dolari.
– Eu taxez un dolar de pasager, a spus omul. Anul trecut ați fost doi.
Asta făcea doi dolari. Acuma prețul s-a dublat, Și sunteți trei. Adică șase dolari.
Poate că matale-ți convine mai bine că mergi pe jos îndărăt până la Jefferson
decât să plătești doi dolari, da poate că băiatu ăsta și negru nu vor.
– Și poate că eu nici n-am trecut pe aicea, a zis Boon. Ia să zicem că nuți
plătesc deloc șase dolari. Să zicem numai așa că nu-ți plătesc chiar nimic,
– Poți să faci și asta, a spus omul. Catârii ăștia au avut o zi grea, da eu
zic că tot mai e în ei atâta forță cât să tragă chestia asta la loc acolo de unde-au
scos-o.
Însă Boon se și oprise și renunțase, se dăduse bătut.
– Dracu s-o ia de treabă, a spus, băiatu ăsta nici nu e decât un copil!
Acum n-ai să te-apuci ca și un copil mic…
– Poate că drumu ăsta pe jos îndărăt până la Jefferson să i se pară lui
mai ușor de făcut, a spus omul, da mai scurt n-are să fie nici pentru el.
– Bine, bine, a zis Boon, da uită-te la ăsta altul! Când și-o spăla noroiul
de pe el, nici măcar nu-i alb!
Omul s-a uitat o vreme în gol. Pe urmă s-a uitat la Boon:
– Mă băiete, a zis el, să știi, catârii ăștia sunt amândoi daltoniști!“
Avem aici, schițată și exemplificată, o istorie economică și o istorie a
mentalităților. „Albul sărac“, o categorie larg reprezentată în opera lui Faulkner,
ni se înfățișează sub chipul inventiv al unui bărbat care, în lipsa mijloacelor
de subzistență, își câștigă traiul construind o capcană noroioasă, în care vor
cădea, ca într-o plasă, posesorii de automobile – o categorie restrânsă, în anul
1905, de oameni bogați, pentru care sumele cerute de pseudo-salvatorul lor
nu reprezentau mare lucru. Ele constituiau însă o avere pentru zdrahonul
Boon, copilul Lucius și negrul Ned.
Încercările lui Boon de a reduce din preț conțin și o mostră de discriminare
identitară. Pentru el, argumentul diferenței era decisiv în judecarea indivizilor.
În acest univers încă neconstituit de-adevăratelea, oamenii își jucau renghiuri
unul altora, se amenințau cu pușca, înșelau și mințeau cu o totală seninătate.
Micul Lucius descoperă cu uimire
complexitatea vieții, răstignit între
învățăturile severului său bunic, care
decisese că, la unsprezece ani, un bărbat
putea să-și câștige traiul (zece cenți primiți
în fiecare zi de sâmbătă, după ce colecta
banii datorați de diverși clienți firmei)
și fascinația lumii interzise de dincolo
de ușa casei de toleranță.
N-am căutat nicio clipă,
în acest roman evident
moralizator, aspectul
didactic și eticist. M-am
lăsat cucerit de ames –
tecul de nostalgie și
vitalitate, sedus de grila luminoasă prin
care e văzută existența și de impetuozitatea
extraordinară – la marginea nebuniei –
a personajelor. Fiecare pagină a cărții e
filtrată prin sita de aur a timpului apus,
a energiilor cândva irezistibile care subzistă
în prezent prin memorie și prin actul
transpunerii ironice a situațiilor de-o
înduioșătoare naivitate și puritate.
Bordelul lui Miss Reba Rivers
(personaj care apare și în Sanctuary, după
cum Miss Corrie, „târfa reformată“, e
cunoscută din povestirea Leg) nu e o
casă a plăcerilor, ci o Agora. Acolo au
loc discuții ce vizează destine și tot
acolo se iau hotărâri ce vor avea o
importanță decisivă pentru cei trei
infractori care furaseră automobilul
bătrânului Priest, „the Boss“. Jucând roluri
neașteptate, protagoniștii își uită identitatea
reală, asumându-și, ca în tragediile antice,
rolul de măști încărcate cu o energie
dramatică mult superioară aceleia a
traiului lor anterior. Casa de toleranță
instituie o cezură în logica evenimentelor
și în biografia personajelor: e un fel de
Rubicon din ținutul Yoknapatawphei,
dincolo de care orice miracol e posibil.
Nu pot omite nici catalogul animalier
în care Faulkner clasifică viețuitoarele în
funcție de inteligența lor. Darwinismul
în răspăr, plăcerea nebună de a atașa
atribute umane animalelor fac din aceste
pagini delectabile o sursă de umor și de
încântare, rod al unei inteligențe cinic-pragmatice:
„Pe șobolan îl pun, bineînțeles, pe locul întâi. El locuiește în casa ta fără
să te ajute s-o cumperi sau s-o construiești, s-o repari sau să-ți plătească
impozitele pentru ea; mănâncă ce mănânci și tu fără să te ajute să-ți recoltezi
hrana sau să ți-o cumperi, sau măcar să ți-o aducă până acasă; de el nu poți
scăpa; dacă n-ar fi fost canibal, demult ar fi moștenit pământul. Pisica e a
treia, având unele din aceste calități, dar fiind o creatură mai slabă, mai
neajutorată, nici nu muncește, nici nu se agită, e o parazită pe spinarea ta,
însă nu te iubește.
Pe câine îl pun pe locul al patrulea. E curajos, credincios, monogam în
devotamentul lui; și el e un parazit pe lângă tine; defectul lui (prin comparație
cu pisica) e că el e dispus să muncească pentru tine – vreau să spun, că e
dornic, bucuros chiar, să maimuțărească orice truc, oricât ar fi de prostesc,
doar ca să-ți facă ție plăcere.“
Pe locul al doilea se află catârul. Însușirea de bază a acestui animal
nemuritor („liber de orice obligații față de strămoși și de orice responsabilități
față de posteritate“), provine din faptul că „e în stare să muncească pentru
tine cu răbdare timp de zece ani dacă știe că are o șansă să te pocnească cu
copita o dată“.
În fine, ar merita citat pasajul în care Faulkner descrie principalele
curente politice ale vremii (aceleași cu cele din ziua de azi), ilustrate în persoana
dlui Binford, stăpânul de facto al casei de toleranță care constituie ținta
expediției inițiatice a lui Boon, Ned și Lucius: „Un republican este unul care
a făcut bani; un liberal este unul care și-a moștenit banii; un democrat este
un liberal desculț la o întrecere de cross-country. Și un conservator este un
republican care a învățat să scrie și să citească“.
Măcar pentru aceste definiții și tot ar fi meritat să reiau încântătorul
roman prin care Faulkner a spus adio lumii.