Avem câțiva autori care au revigorat cu succes genul eseului, în ultimii ani, cu atât mai mult cu cât ei nu vin deloc dinspre umanioare, deși referințele textelor lor îi plasează din plin între umaniști. Cristian Presură și Horia-Roman Patapievici, de pildă, sunt fizicieni, iar Alexandru Marinescu e biolog și oceanolog. Eforturile lor intelectuale au căutat o viziune plenară asupra lumii, asupra fenomenelor importante ale existenței și asupra culturii, în general, pornind de la domeniile în care sunt specialiști. Oricum, câtă vreme există modelul lui Montaigne, libertatea eseului este garantată etern, indiferent de autor, de zona lui de origine, de stil sau de acoperire științifică.
Cu studii serioase în biologie și teologie, Alexandru N. Stermin urmează și el exemplul reflexivilor curioși, deschiși și doldora de carte, pentru care acumulările intelectuale nu sunt altceva decât ocazii ale incursiunilor multiple în varii zone interconectate ale antropologiei și filosofiei. Ele sunt consemnate în texte după îndelungi decantări interioare și sunt puse (inclusiv metareferențial) într-o „poveste” care să transmită atât constatări și ipoteze de lucru ale autorului, cât și un fel de crochiu autobiografic. Călătorie în jurul omului e rodul unei experiențe-limită pentru un biolog de vocație: puțin înaintea vârstei de 30 de ani, vreme de șase zile, în compania unui ghid local, a explorat (și – important! – a dormit în hamac în nopțile aferente, sub cerul liber) jungla amazoniană, confruntându-se cu izolarea, cu riscurile și cu dificultățile unei asemenea călătorii. După ulterioare explorări antitetice în junglele urbane din Rio de Janeiro, Los Angeles și Beijing, Alexandru Stermin s-a întors acasă cu o altă geografie interioară. Rememorarea acestei inițiatice călătorii în jurul lumii a generat o splendidă antologie de reflecții despre esențele existenței umane, privite și din perspectiva fiziologiei pure (rolul ADN-ului, al secrețiilor de oxitocină, serotonină și dopamină, implicațiile surselor de hrană, al evoluției speciilor, al adaptării la mediu și al descompunerii organice finale), dar și din cea filosofică, pentru care nașterea într-un anumit ecosistem, locuirea, sociabilitatea, credințele, relațiile de grup, iubirea, sexualitatea, fericirea și moartea sunt tot atâtea universalii care ne-au condiționat dintotdeauna. Desigur, interconexiunile sunt prezente la tot pasul (biologie, literatură, etică, religie, folclor, mitologie, mistică), la fel ca și trimiterile pertinente la idei, autori și lucrări din mainstream-ul oricărui ins cultivat.
Una dintre conjecturile originare e aceea că nevoia de a povesti, de a transmite celorlalți evenimente de cunoaștere e o formă de a evolua dinspre particular spre general, dinspre presupunere spre înțelegere. Căci, spune el, „oamenii există pe două planuri: unul prins de spațiu și timp – aici și acum – și un altul suspendat de spațiu și timp, ca personaj principal al unei povești”. Prin urmare, cartea trece de la o călătorie strict personală, făcută, poate, pentru a celebra pragul unei vârste sau pentru documentare, la una „în jurul omului”, a cărui problematică include și sinele profund al celui care notează, și ființa umană, ca specie între altele. Pretins narativ, demersul lui Alexandru Stermin e, de fapt, un text reflexiv și simultan autoscopic, care folosește biologia pentru ample volute antropologice: „Urmează să vă povestesc întâlnirea mea cu lumea în jurul căreia am călătorit, dar dincolo de toate, întâlnirea cu mine, cu noi, cu omul (s.a.) pe care l-am cuprins cu întrebările firești. La început caut să văd de unde venim și cine suntem, apoi ce și cum este universul acesta al existenței noastre, dat de magie și imaginație, religie, etică și iubire, ca, spre final, să ajung să cuget la cea mai mare aspirație a lumii în care trăim – fericirea – și la cea mai mare frică a mea și a lumii – moartea”.
Conștient că suntem o „specie a intervalului”, că „biologicul generează culturalul, iar culturalul modelează biologicul”, Alexandru Stermin chestionează omul fără să uite că motorul oricărei „povești” despre om este, paradoxal, emoția. Despre variabilele biologice și culturale ale emoțiilor e vorba în frumoasele sale eseuri, până la urmă.