Două autoare aflate la debut, cu măiestrie a detaliului, spirit, observații precise, darul povestirii, amândouă trăind în prezent la New York, Fiona Davis, n. 1966 și Isabella Hammad, n. 1991, mi-au atras atenția în mod special prin felul în care știu să desfășoare multiplele planuri epice, semnând volume de acțiune și atmosferă surprinzător de pasionante.
Romanul de succes al Fionei David, Leii din Fifth Avenue, se petrece „în oglindă“, explorând mentalitățile americane din 1913 si 1993. Ar putea fi numit roman polițist, fiindcă urmărește furtul unor cărți prețioase și descoperirea făptașului (abia peste aproape un secol, după căutări labirintice și tensiuni misterioase), dacă acele cărți dispărute de la Biblioteca Publică din New York n-ar implica și referiri la Edgar Allan Poe sau Virginia Woolf, autori cu propriile mistere și vieți zbuciumate – ceea ce impune întregului volum un nivel stilistic pe măsură. Autoarea, actriță canadiană care, după ani petrecuți în New Jersey, Utah și Texas s-a stabilit la New York, unde a absolvit facultatea de jurnalism, afirmându-se apoi ca scriitoare, are un interes vădit pentru clădirile celebre din New York, cărora le descoperă secrete și „fantome“ declanșatoare de acțiune. În volumul de față e vorba de Public Library New York și coridoarele, scările, camerele ei secrete, între care s-ar fi aflat și un apartament al familiei lui Jack Lyons, din conducerea bibliotecii. Numele Lyons al familiei (familie, desigur, inventată) dă titlul romanului, ca și cei doi lei de piatră din fața clădirii. Biblioteca, fastuoasă, are pereții de marmură, „până și suporturile candelabrelor de bronz erau făcute din marmură de Carrara adusă din Alpii Apuani“, săli uriașe, scări cu volute artistice, vizitate ca un muzeu nu doar de cititori. În anul 1913, soția lui Jack Lyons, care visa și el să ajungă scriitor, hotărăște să nu mai rămână doar la viața de gospodină, mamă a doi copii, chiar dacă avea șansa să trăiască între cărți, ci să se înscrie pentru un an la Columbia Journalism School (frecventată și de autoare), spre a deveni ziaristă. Momentul e decisiv pentru evoluția ei, implicarea în lupta pentru drepturile femeii (pe atunci, în principal, dreptul la studiu, dreptul la o slujbă și plată egale cu ale bărbaților) deschizându-i noi perspective. Întrucât Laura ajunge ea însăși ulterior eseistă, admirată de generații întregi, am putea bănui că romanul va aluneca în lumea protestelor feministe, mai ales că între personaje se numără un celebru club feminist și câteva luptătoare pentru drepturi care nu ezită să își spună părerile. Însă prim-planul e ocupat de furtul unor cărți și manuscrise de valoare din fondul de cărți rare, iar bănuielile cad asupra puținilor (între care, familia Lyons) ce aveau acces la aceste ediții princeps și documente. Dezlegarea misterului se petrece abia la mulți ani după moartea Laurei, datorită nepoatei acesteia, Sadie Donovan, care organizează la Bibliotecă o retrospectivă asupra operei bunicii sale (și a altor autori celebri), astfel investigând și secretele propriei familii. Drepturile femeii ajunseseră, desigur, în 1993 la o cu totul altă etapă, viața Laurei fiind acum altfel înțeleasă, iar Sadie, care la rândul ei se confruntă cu dispariția unor cărți rare (ceea ce ne face să descoperim în roman și unele tușe ale poveștilor cu fantome), reușește să afle, cu sprijinul unui detectiv și al poliției, cine, cum și de ce le furase. Investigațiile în lumea celor fără căpătâi din cartierele rău famate, dar și în cele mai înalte cercuri intelectuale, dau lecturii un ritm antrenant. Cartea se citește dintr-o suflare, iar traducerea excelentă a Sînzianei Dragoș o face să sune firesc și atrăgător.
Cea de-a doua autoare, Isabella Hammad, care, în ciuda tinereții sale (s-a născut în 1991 la Londra, într-o familie anglo-palestiniană, a studiat la Oxford și Harvard, trăiește la Londra și New York), deține deja numeroase premii și nominalizări de prestigiu, pornește în romanul ei de debut, Parizianul, de la povestea propriului străbunic, aflat într-o permanentă confruntare a evenimentelor și culturilor din Orient și Occident. Ajuns în Franța la începutul Primului Război Mondial, pentru studii de medicină, Midhat Kamal e găzduit la Montpellier de un profesor pentru a cărui fiică (emancipată și absolventă de filozofie) face o pasiune. Franța, aflată în pragul Primului Război Mondial, e cu totul altceva decât se așteptase tânărul palestinian care absolvise (în ultima etapă a Imperiului Otoman) un liceu francez la Constantinopol. Întâmpinat cu neîncredere (din cauza politicii otomane) și dezamăgit, pleacă la Paris (metropolă care se comporta „ca înainte de sfârșitul lumii“), părăsind medicina pentru istorie și explorând viața de noapte, în ambianța altor tineri arabi care aveau și preocupări politice. Viața pariziană lasă o puternică amprentă asupra sa, dar după patru ani e nevoit totuși să se întoarcă la Nablus, unde tatăl său, negustor de pânzeturi, aștepta să îl vadă reintegrându-se în obiceiurile locului și să se căsătorească. Nablus din Palestina (al cărui nume provine din grecescul Neapolis, „orașul nou“), situat între munții, pomeniți în Biblie, Ebal și Garizim, la răscrucea drumurilor spre Egipt și Siria, era locuit preponderent de arabi musulmani, dar și de evrei și creștini, care trăiau în bună înțelegere. Deși începuse să se simtă francez, Midhat încearcă să se reintegreze, reia vechi prietenii și se căsătorește cu cea mai frumoasă și educată fată a locului, dintr-o familie de ulemale, Fatima. Autoarea zugrăvește pitoresc obiceiurile locurilor, precum vizita femeilor la hammam sau credința în farmece și deochi. Midhat e nevoit să renunțe la speranța că va putea duce în continuare o viață cosmopolită. Începuseră destrămările de la sfârșitul Imperiului Otoman și trebuia oricum să fie prudent, fiindcă „bârfele circulau cu iuțeală în Nablus. Din pricina nesăbuinței, rușinea se putea abate asupra întregii familii […] Rânduiala socială din Nablus putea fi descrisă în mai multe feluri. Unii defineau orașul ca o opoziție între Est și Vest, două lumi separate care se întâlneau doar în piața de pânzeturi în timpul sărbătorilor populare, când tinerii organizau lupte de amuzament, să mai risipească din tensiunea adunată de-a lungul anului.“ Rivalitățile erau urmarea unor tensiuni între clanuri cu obiceiuri diferite. „La începutul secolului, pe măsură ce Nablusul a devenit mai bogat și s-au întărit căile comerciale între Egipt, Damasc și Beirut, familiile importante au fost atrase în tot felul de facțiuni și s-au format tot felul de alianțe.“ În principal, moșieri, ulemale, negustori, felahi. Midhat e perceput ca european, („Parizianul“), privit deci cu neîncredere, mai ales că repeta acele cuvinte pe care le auzise în cercul prietenilor arabi de la Paris: „Unitatea e mai importantă decât independența.“ Cu toate că nu aveau decât „zece evrei la Nablus, și ăia, arabi“, declarația Balfour stârnise potrivnicia la adresa celor europeni. Prejudecățile circulau, în ciuda faptului că locuitorii Nablusului nu văzuseră autorități religioase evreiești „decât la Ierusalim, care nu erau nici măcar sioniste“, și samaritenii din Nablus. În această ambianță, brusc explozivă, cu întruniri, revolte și lupte pentru independență, cu emigrări, pierderea drepturilor la educație, proprietate etc., Midhat începe să își pună probleme de identitate. Nu era o fire de luptător. Deși iubitor al culturii franceze, era și un bun cunoscător al literaturii arabe. Se întreba dacă trebuie să se socotească palestinian sau arab. „La liceul Mekteb-i-Sultani (din Constantinopol) a descoperit poezia preislamică din perioada Gahiliyya și cea abbasidă pe care a învățat-o pe de rost, așa cum a făcut și cu cronicile gramaticilor, cu versurile lui Imru’-l Qays, cu poemele de dragoste și gazelurile. Unele texte erau citite în clasă, dar altele, elevii și le treceau de la un pat la altul în dormitor, pe pagini rupte de mână sau copiate din cărți.“ Vechii poeți arabi (care nu se puteau apropia de frumoasele cântate în versuri) deveneau „nebuni“din iubire și după acest model trăise o vreme și Midhat. Totuși, deși aproape mağnun, tulburat peste măsură de reamintirea iubirii de la Montpellier, datorită găsirii unei scrisori care îi fusese ținută ascunsă peste decenii, Midhat își găsește salvarea în iubirea pentru actuala familie, mai ales datorită fiicei sale Ghada (care este și bunica autoarei. Romanul fiind dedicat acestei bunici). Scriitura revine la meandrele psihologice din primele capitole, predomină însă în continuare culorile amestecului de culturi; chiar și limbajul cărții e în permanență presărat de expresii palestiniene și franceze (punând traducătoarea, experimentata Sînziana Dragoș, în fața unor deloc simple provocări). Cartea, care păruse la un moment dat cronica vremurilor în schimbare (de altfel, în addenda, există o cronologie cu evenimentele principale ale mișcărilor naționale palestiniene și siriene) redevine roman de iubire și familie. După câteva lungimi (scrisori nu neapărat relevante între rude și prieteni), ritmul e reîntețit, lăsându-ne în final amintirea unei tinere autoare deosebit de talentate, ale cărei viitoare cărți vor fi așteptate.