În lucrarea sa The Jazz Age (1987), Arnold Shaw constată – după o analiză a creației nenumăraților „tune-smiths“ (făuritorii de piese-standard din istoria de început a jazzului) – că doar doi dintre ei au fost capabili să depășească prin textele lor dependența strictă de propriile melodii. Creațiile lirice ale lui Cole Porter și Oscar Hammerstein II au rezistat și supremului test literar: publicarea sub formă de volum de versuri.
Din câte cunosc, în sfera de expresie a jazzului românesc există un singur exemplu similar: Alexandru Andrieș (cf. Așteptând-o pe Maria / Cântece 1974-1991, Pro Art & Architecture, București, 1991). Născut la Brașov în 13 octombrie 1954, Andrieș studiază arhitectura la Institutul de specialitate din București, unde va face apoi o frumoasă carieră universitară. Atmosfera de emulație din anturajul Clubului A va acționa ca un fel de revelator al multiplelor sale talente artistice. Lumea spectacolului i se va deschide prin cea mai competitivă filieră a creativității muzicale din anii totalitarismului: festivalurile noastre de jazz – în primul rând, cel de la Sibiu, dar și cele de la Brașov, Costinești, Cluj, Timișoara, Iași, Galați, Satu Mare, Craiova etc.
În 1996, am primit un util dosar de presă de la Zone Records. De acolo rezulta că, între 1984 și 1996, Alexandru Andrieș reușise să editeze nu mai puțin de 18 albume discografice, plus cinci singles și două producții video. Asta în pofida cenzurilor de tot felul – ideologică „înainte“, financiar-comercială „după“. Am reascultat câteva din acele înregistrări și sub fiecare dintre titluri (de la Interioare la Interzis, sau de la Pofta vine mâncând la Cât de departe) am detectat motive de satisfacție estetică, nealterată de trecerea timpului.
Dar atestarea marii arte a lui Alexandru Andrieș avea să vină, pentru mine, dintr-o experiență de viață. Trecuse un an de la lansarea Albumului Alb, o certă performanță „tematică“: un întreg disc ale cărui cântece – mixtură inteligentă de blues, jazz, rock, pop – evocau sărbătoarea Crăciunului la români … în prag de an 2000. Nevrozei globale i se opunea în acea muzică o percepție – aproape patriarhală în candoarea ei – asupra unui eveniment cu virtuți redemptorii. Declarația de intenții a autorului nu avea nimic ieșit din comun: „Sunt cântece de iarnă, sunt cântece care au ca subiect Crăciunul, Anul Nou, Moș Crăciun, faptul că aceste sărbători de iarnă sunt atât de speciale pentru noi toți…“ Ieșite din comun sunt însă soluțiile muzicale (A.A./voce, ghitară, George Baicea/ ghitară electrică, Alin Constanțiu/sax & clarinet, Maria Ioana Mântulescu/voce, Edi Petroșel și Valeriu Sterian/percuție, Eugen Tegu și Iulian Vrabete/bas, Tudor Zaharescu/baterie), ca și textele mustind de humor, de bonomie, de o șăgalnică regresiune spre timpul binecuvântat al inocenței. Vocea lui Andrieș are inflexiunile unui copil iremediabil pus pe șotii, dar știe să capteze și emoția anticipativă a momentelor epifanice, așteptate ca o culminație a fiecărui an.
Așadar, cu ocazia Crăciunului 1997, când fiica mea, Lucreția Rafaela Mihaiu, împlinea șase ani și jumătate, i-am dăruit o casetă cu Albumul Alb. Știam că-i plac muzica și dansul, că nu are prejudecăți legate de genuri și speram ca astfel să-i deschid apetitul pentru o formă intermediară de blues/jazz, ce poate interesa (și solidariza) ascultătorii, indiferent de etatea lor. Rezultatul a depășit orice așteptări: a doua zi, Lucreția Rafaela cânta de la cap la coadă toate cele 13 piese, odată cu muzica de pe bandă. Dar asta nu era tot. Auzul ei fin, muzicalitatea înnăscută, felul cum vocea ei de o puritate angelică se plia turnúrilor melodice, toate astea rezonau perfect cu atmosfera sărbătorească concepută de cantautor. Mărturisesc că, după câteva refrene cu „ninge iar… ninge iar“, intonate sincron de către A.A. și L.R., m-au podidit lacrimile și a trebuit să mă refugiez în bucătărie, unde puteam să-mi plâng slăbiciunea până la capăt, nevăzut de fiica mea. Ea cânta mai departe…
Pentru mine, întâmplarea avu un caracter revelator. Mi-a fortificat convingerea că muzica și textele lui Alexandru Andrieș alcătuiesc un corpus estetic unitar, un vehicul emoțional fără pereche în artele române contemporane. Iar pe de altă parte, că dincolo de formulele de exprimare tot mai sofisticate, bluesmanul nostru își menține nealterată umanitatea. Căci, fie sub totalitarism, fie sub tranziție, fie sub alte forme de (o)presiune socio-politică, supraviețuirea întru bine și frumusețe depinde de salvgardarea valorilor umaniste.
Proba de foc a inocenței aveam s-o repet și cu discul intitulat Acasă. Evident, în scurt timp Lucreția Rafaela învățase și cântecele, încă mai elaborate, de pe acest album (o posibilă concurență pentru Maria Ioana Mântulescu?). Aici aranjamentele instrumentale au o tentă mai pronunțat jazzistică. A.A. cântă vocal, la ghitară și la pian, împreună cu deja cunoscuții Baicea, Constanțiu, Mântulescu, Zaharescu și Tegu (acesta din urmă are o prestație dinamizatoare, emulând inovațiile basistice ale lui Jaco Pastorius). Confesiunea lui Andrieș din dosarul de presă al discului e relevantă pentru opțiunile sale estetice: „Eu văd lumea asta, în care trăim, ajunsă la o viteză absurdă… Nimeni nu mai intră în biblioteci, toată lumea dă buzna pe stadioane, stăm și ne uităm la televizor, devenim un fel de massă mare de consumatori, fără opinii, cuminți și fericiți că ni se dau niște bani și că putem cumpăra mașina care e la modă, hainele care sunt la modă, putem asculta muzica cea mai la modă și nu mai avem niciun fel de idei. Din punctul meu de vedere este o stare foarte periculoasă și e unul din motivele pentru care eu sunt dușmanul televiziunii […]. Iar Toți suntem un pic nebuni este exact piesa care așează aceste lucruri într-un macro-context și începe cu un lucru evident pentru toată lumea: «Îți vând țigări și-apoi, ce crezi? Nu te lasă să fumezi!». Este un fel de simplificare a sistemului prin care ești lăsat să produci bani doar pentru că trebuie să cumperi cu ei altceva, și ei trebuie să circule repede din buzunarul tău în buzunarul altcuiva, tu nici nu apuci să-i vezi.“
În realitate, luările de poziție – mereu iconoclaste, mereu pline de surprize – din cântecele lui Andrieș traduc inepuizabile zăcăminte de bun-simț. Sunt un fel de pandant-blues la pamfletele semnate de Mircea Dinescu. Numai că Andrieș venea cu asemenea texte în fața unui public format din sute de tineri, de pildă la Casa Studenților din Cluj sau în amfiteatrul de la Costinești, pe timpul când presa noastră îl tămâia zi-lumină pe cârmaci și pe consoarta lui. Zicea Andrieș cam așa (imaginați-vă un soi de Delta-blues cântat la țărmul Mării Negre): „Am pneumonie; doctorul zice că n-am; // S-a uitat la mine / Așa cum te uiți și tu pe geam… / De unde să știe / De pneumonie? // Am vorbit c’o soră, / Mi-a zis «Nu știu ce să zic / Pentru pojar ai prea mulți ani, / Pentru pneumonie ești prea mic / Și nu pneumonie îți trebuie ție». / Milițianul din colț / A rămas cam încurcat, / Nu era sigur dacă / Ar trebui sau nu să fiu arestat: / «Pentru pneumonie / Se dă pușcărie?» / M-a întrebat; // Am citit într-o carte / «Despre cum să ne’ngrijim» / Că pneumonia făcea ravagii’n celălalt regim: / Din trei în trei sicrie, / Câte-o pneumonie; // Mi-e tare frică, / Deși a’nceput un nou cincinal / Din vechiul regim să nu fi rămas / Vreo urmă nelichidată total / Și în special mie / Mi-e de pneumonie.“
Să nu se înțeleagă din elogiile de mai sus că am avea de-a face cu o „muzică perfectă“, numai bună de expus la muzeu. Fără a fi un virtuoz vocal-instrumental, Alexandru Andrieș e însă un convingător apologet al normalității. Un om care, la fel ca majoritatea congenerilor săi de prin părțile noastre, s-a văzut pus în situația de a-și menține demnitatea propriei identități într-o lume deraiată. Soluțiile sale artistice – pe care critica anglo-saxonă le-ar categorisi drept no-nonsense approach – sunt adecvate unui nivel de comunicare firesc, agreabil, fără extravaganțe. Ele învederează cultură și bun gust, dar și mult spirit ironic aplicat realității românești de zi cu zi. Unde altundeva decât aici ar putea fi savurat un cântec al cărui text sună după cum urmează (atențiune: fiecare vers este urmat de refrenul intonat cu inflexiuni de blues „A venit Moș Crăciun“, pe care din rațiuni de spațiu îl transcriu doar cu inițialele!): „A venit Moș Crăciun! / Un helicopter simpatic foc / A. v. M. C. / A aterizat la noi pe bloc / A. v. M. C. / Din el a coborât un bătrânel / A. v. M. C. / Cu-un picior pus în ghips nițel / A. v. M. C. / Avea un sac mare frumos colorat / A. v. M. C. / Plin cu de toate însă sigilat / A. v. M. C. / Avea și un pager și secretară / A. v. M. C. / Și-a coborât pur și simplu pe scară / A. v. M. C. / Era grăbit n’avea timp de cadouri / A. v. M. C. / L-așteptau la parter cinci băieți în carouri / A. v. M. C. / Mașina era lungă cât o zi de post / A. v. M. C. / Și-a dispărut parcă nici n’ar fi fost / A. v. M. C. / Acum un vecin burtos și chel / A. v. M. C. / Zice că de fapt nici n’ar fi fost el / A. v. M. C. / Că n’avea nici barbă și nici plete / A. v. M. C. / Și că’n sac ținea jucării cu lunete / A. v. M. C. / Că mașina lungă era submarin / A. v. M. C. / Uite de-aia nu vorbesc eu cu niciun vecin / A. v. M. C. / Și singura dovadă – un șurub kaki / A. v. M. C. / L-au luat să se joace niște copii / A venit Moș Crăciun! (2X).“
Implicațiile muzicale și literare ale sintezei estetice propuse de Alexandru Andrieș depășesc sfera divertismentului facil. În Estul Europei Gluma poate lua proporții nefaste, după cum a demonstrat-o romanul omonim al cehului Milan Kundera. Dintr-un sistem de autoapărare, gluma a devenit un mod de viață. Glumind am legat amiciții, ne-am amorezat în joacă, dar anii ne-au consolidat sentimentele. Generația născută în deceniul șase al secolului trecut poate s-o confirme. Alexandru Andrieș ne citește gândurile, le preschimbă în versuri și le pune pe muzică. Jucăuș, dar conștient că … vita brevis: „Ai să vezi, ai să vezi / E mai scurt decât crezi / Bine nici n’a’nceput / Că deja a trecut / Abia l-ai învățat / Că s’a și terminat / Tot așa, tot așa / Și eu și dumneata / Nici cât vrei, nici cât pot / Nici aproape de tot / Abia dac’ai zâmbi / Abia dac’am greși…“ (Cântec scurt). În schimb, arta cantautorului nostru de jazz și-a asigurat, prin virtuțile proprii, premisele duratei.
Există factori, mai mult sau mai puțin indefinisabili, ce pot determina un om să rămână fidel propriei culturi, sau să o abandoneze. Retrospectiv privind lucrurile, creația lui Alexandru Andrieș furnizează consolare și argumente afective. Cui? Celor ce se încăpățânează să-și asume acea stare de grație definită prin însuși titlul unuia dintre albumele sale – ACASĂ!
(Textul de față face parte din volumul de eseuri Jazz contextele mele, în curs de apariție la Editura Junimea din Iași.)