Dacă n-ar fi fost demența rusească, am putea spune că verile
noastre au devenit plicticoase. Un an în care, în plan intern,
lunile calde au coincis cu evenimente calde a fost 2012. Am
avut atunci de toate: mișcări de stradă, mobilizarea la cote
isterice a mass-mediei aservite, paralizarea prin mijloace de
forță îndelung plănuite a instituțiilor statului. Duo-ul Ponta-
Antonescu acumulase deja întreaga putere și nimeni nu se putea opune
măsurilor represive implementate cu o precizie de metronom. O parte a
României a chiuit la lovitura lor de stat. În schimb, în cancelariile occidentale
s-au instalat stupoarea și îngrijorarea. Opinia publică din Vest și-a adus
aminte că România e țara în care, periodic, mineri în diverse uniforme
schilodesc populația.
Ca și în 1990, și în 2012 s-au găsit destui intelectuali care să preamărească
puciul. Între timp, Ponta și Antonescu au fost înghițiți de vâltoarea istoriei.
Intelectualii însă au rămas. Unii au îmbătrânit, alții s-au betegit, iar alții
continuă să joace roluri prin presă, în diplomație și la televiziuni. Chintesența
acelui moment o reprezintă scrisoarea adresată de un grup de câteva zeci de
persoane Uniunii Europene, menită să
apere „faptele de arme“ ale lui Ponta și
Antonescu. Fără teamă de ridicol, semna –
tarii s-au autointitulat „savanți“: „Suntem
un grup de intelectuali români – savanți,
universitari etc.“. Recitesc azi lista lor și
mă lovește, retrospectiv, râsul. Cu câteva
excepții, e vorba de inși de care, în afara
cercului lor strâmt, n-a auzit nimeni. Iar
cei de care s-a auzit nu erau, în niciun
caz, „savanți“. Mulți proveneau din
grupusculele de interese ivite după 1990,
și care pozau în „veterani ai mișcării
democratice din România“. Unii au fost
vocali pe vremea lui Iliescu, au beneficiat
de sinecuri sub Constantinescu și au
turbat, de-a dreptul, în timpul lui Băsescu.
Acum, sub Iohannis, câțiva dintre ei sau
căpătuit, alții încă așteaptă să fie băgați
în seamă – deși „expertiza“ lor nu mai
face doi bani într-o lume în care tertipu –
rile prin care se obțin funcții și putere
sunt cu totul altele decât cele care i-au
consacrat.
Cei zece ani scurși de la publicarea
Scrisorii către Uniunea Europeană, în 23
iulie 2012, au reprezentat, din toate
punctele de vedere, un regres al vieții
democratice din țară. În România de azi
nu se mai vorbește de corupție, de abuzuri
în serviciu, de furturi, de plagiate, de
jafurile puse la cale de partide. Justiției
i s-a pus botniță, iar intelectualii critici
au fost marginalizați. Fraza din scrisoare
în care se menționează: „suntem profund
preocupați de recentele acuzații care
pretind că Parlamentul și Guvernul
României ar fi subminat statul de drept
și independența justiției“ este una din
cele mai rușinoase emise vreodată în
viața publică din România. Orbiți de ură
împotriva lui Traian Băsescu, intelectualii
ponto-criniști nu s-au sfiit să devină
avocații unui regim dictatorial care a
îngrozit Europa. Dacă n-ar fi urmat
trezirea poporului, care n-a putut fi dus
de nas de retorica de țârcovnic de provincie
a lui Crin Antonescu și de minciunile în
cascadă ale lui Ponta, România ar fi fost
astăzi o țară eșuată, intrată complet sub
zona de influență a Moscovei.
Culmea e că intelectualii împricinați și-au păstrat nealterate
prestigiul și privilegiile, chiar și în urma acestui act samavolnic,
prin care era nimicit statul de drept. Încă o dovadă că în
România minciuna și reaua-credință sunt metode sigure de
parvenire socială. Ele nu și-au găsit încă Soljenițînul care să
le descrie în întreaga lor ferocitate. Parcurgând azi documentul,
mi-au revenit în minte secvențele în care, aproape din oră în oră, Guvernul
emitea ordonanțe de urgență, Parlamentul le aproba, iar Avocatul Poporului
(să nu-i uităm numele: Victor Ciorbea) dormea dus, narcotizat de remunerația
gigantică de care beneficia. Trebuia să-l înțelegem: omul era înglodat în
datorii. Aflați în stare de surescitate cvasi-sexuală, Ponta, Antonescu și acoliții
lor au smuls cu dinții hălci din legislația europeană, atât de greu implementată
în anii anteriori. Niciunul din hermeneuții din 23 iulie 2012 n-a fost deranjat
de dărâmarea unui întreg edificiu legislativ. În schimb, îl acuzau pe Traian
Băsescu de introducerea „competitivității“, pe care o echivalau cu un „darwinism
social“. Dacă ar exista concurență, în opinia lor, ar supraviețui „doar cei mai
puternici și mai adaptați“. Într-o asemenea viziune reacționară, de origine
stalinistă, preferabile sunt lenea și inacțiunea, încurajate gălăgios de statul
atotputernic. Nerușinat în conținut și gângav în redactare, textul arată gradul
de decădere morală și iraționalitate la care a ajuns auto-intitulata elită a
intelectualilor și „savanților“.
Scrisoarea către UE este actul fondator al infinitelor fărădelegi pe care
le vedem și astăzi în politică, economie, educație, viață socială, cultură.
Documentul e un extract de gândire totalitară cum rareori s-a produs în
România postdecembristă. Când reprezentanți ai unei clase respectate –
cum a fost intelectualitatea – pervertesc sensul complicatei lupte împotriva
corupției în act de corupție, nu e de mirare că asistăm la o prăbușire a
standardelor publice și la îngenunchierea și aservirea justiției. Cam aceiași
indivizi îi luaseră în vizor pe așa-numiții „intelectuali ai lui Băsescu“. Operația
începuse încă de prin 2006-2007, prin intermediul canalelor de televiziune
ale lui Dan Voiculescu, și se întețise în următorii doi-trei ani. Acest lucru se
vede și dintr-un text din 2010 al lui Șerban Foarță, surprinzător antemergător
al evenimentelor din vara lui 2012 și protocronist al ideologiei crino-pontiste
(a se vedea Scrisoare nedeschisă încă, adresată lui Ponta și lui Antonescu, publicată
de Agenția de Carte).
Ceea ce, inițial, fusese o confruntare între propagandiștii stângii
impenitente și intelectualii anti-comuniști a degenerat în răfuială de tip
mafiotic: cei care nu cântau în struna neo-bolșevicilor erau prompt etichetați
drept „fasciști“ și „naziști“. Cum orice gogomănie își găsește imediat adepți,
și aceasta a prins repede. Cu atât mai mult cu cât era vorba de intelectuali cu
imensă priză la public, autori de cărți de mare succes (Nicolae Manolescu,
Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu,
Mircea Cărtărescu etc.). Ei erau, pe deasupra, excepționale vehicule ale ideilor
democratice, lucru care a iritat în plus,
conducând o vastă operațiune de
compromitere a lor. Invidia a jucat, și în
acest caz, un rol decisiv.
Violența politică din vara lui 2012
a fost pentru acești intelectuali o oportunitate
de a-și afirma fidelitatea față de cei pe
care deja îi puseseră în funcții publice
semnificative, iar pe alții avea să-i răsplătească
ulterior. În fine, destui au rămas mofluzi,
așteptând, probabil, ca roata istoriei să
se mai întoarcă o dată. Ca notă generală,
Scrisoarea e o tentativă grosolană de a
mistifica realitatea, de a transforma
neîmplinirile proprii în suferințe ale
întregului popor. Străbătută, de la un
capăt la altul, de un suflu totalitar, ea
proslăvește politica dictatorială pe care
Ponta și Antonescu nici nu mai făceau
vreun efort să o ascundă. Aceștia se
pregăteau pentru o „domnie de o mie de
ani“, într-o țară amuțită, condusă discreționar.
S-au asigurat că, indiferent de câte
nemernicii ar fi comis, aveau la dispoziție
un escadron intelectual gata să spele
spurcăciunile rămase în urmă. Prepotența
lui Ponta, urmată de aceea a lui Dragnea,
a fost girată în proporție de sută la sută
de autorii abjectei Scrisori.
Inutil, de asemenea, să spun că
niciunul nu s-a delimitat, în acești
zece ani, de ceea ce a reprezentat
perioada USL-istă. Nu au recunoscut
public rolul nefast jucat în unul din cele
mai negre intervale ale istoriei recente.
Au rămas prizonierii unei mentalități
conflictuale, hrănite cu ură și resentiment.
Operează, ca și înainte, asemeni unor
komisari ideologici. Pro gre siști nevoie
mare, și-au asumat pe de-a-ntregul doctrina
corectitudinii politice și sunt în fruntea
celor care susțin intro ducerea și la noi –
îndeosebi în mediul academic – a virulenței
doctrinare extre miste de tip Woke și
Critical Race Theory.
c hiar dacă unele din efectele
juridice ale actului terorist
guvernamental și parlamentar s-au estompat
sub presiunea opiniei publice naționale și a organismelor internaționale, pe obrazul intelectualilor care l-au apărat a rămas o pată de neșters. Ține de minima igienă morală să ni-i amintim măcar din
zece în zece ani:
Nicolae Anastasiu, Liviu Antonesei, Vasile Astărăstoaie, Horia Barna,
Vlad Bedros, Corina Bernic, Andrei Bodiu, Valentin Victor Bottez, Romulus
Brâncoveanu, Bianca Burță-Cernat, Anca Calangiu, Ileana Cazan, Paul Cernat,
Marius Chelcu, Mihai Chioveanu, Mianda Cioba, Alin Ciupală, Răzvan
Constantinescu, Emanuel Copilaș, Marius Costa, Anni Costa, Eugen Cuteanu,
Dorin David, Iarina Demian, Georgeta Dimisianu, Nicolae Iordan-Constantinescu,
Octavia G. Duliu, Șerban Foarță, Ildiko Gabor-Foarță, Monica Gheț, Marius
Ghilezan, Cristian E. Ghiță, Mihai Dinu Gheorghiu, Mihaela Grancea, Andreea
Grecu, Ladislau Gyemant, Constantin Hlihor, Octavian Hoandră, Adrian
Paul Iliescu, Eugen Ionescu, Corina Iosif, Florin Lăzărescu, Ion Bogdan Lefter,
Sabin Adrian Luca, Ecaterina Lung, Coman Lupu, Alexandru Mamina, Sorin
Mărculescu, Tudor A. Marian, Paulina Marian, Alexandru Mitrea, Andrei
Muraru, Oana Murăruș, Marina Mureșanu Ionescu, Carmen Mușat, Lucian
Năstasă-Kovacs, Victor Neumann, Viorica Nișcov, Gheorghe Vlad Nistor,
Cristian Olariu, Marius Oprea, Alexandru Pecican, Ovidiu Pecican, Emanuel
Petac, Zoe Petre, Zeno Karl Pinter, Cristian Pârvulescu, Ioan-Aurel Pop,
Grigore Popescu Arbore, Simona Popescu, Iulia Popovici, Mihai Retegan,
Zoltán Rostas, Michael Shafir, Cezar Sigmirean, Elena Saulea, Ovidiu Șimonca,
Monica Spiridon, Filip Stanciu, Cornel Apostol Stănescu, Constantin Stoenescu,
Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Suceveanu, Stelian Tănase, Antoaneta Tănăsescu,
Nicolae Șerban Tanașoca, Lucian Dan Teodorovici, Zoltán Tibor Szabo, Nicolae
Toboșaru, Florin Țurcanu, Silviu Văcaru, Alexa Visarion, Viorel Vizureanu,
Laurențiu Vlad, Felicia Waldman, Daniela Zaharia.