Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare (Editura Humanitas, 2022) – între altele: „un exercițiu rafinat și somptuos de lectură“ (Ioan Stanomir) – este cea mai recentă carte publicată de Angelo Mitchievici. Mai jos, câteva sugestii (în număr de 10) despre cum ne putem apropia, firesc și cu profit, de unul dintre eseurile cu adevărat puternice apărute la noi în ultimii ani. Și, desigur, încă o dată, de autorul acestui eseu.
1. Cine l-a citi pe Angelo Mitchievici poate observa foarte ușor cât de mare, în economia întregului, este relevanța temei ratării. Ratarea – și derivatele sau corelatele evidente ale acesteia: decandeța, modernitatea, cultura faliei – este, practic, marea obsesie a eseistului și istoricului ideilor care e Mitchievici. Între altele, adică, a autorului volumelor Mateiu I. Caragiale – fizionomii decadente (2007), Umbrele paradisului. Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică (2011), Simbolism şi decadentism în Arta 1900 (2011), Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene (2011), Cultura faliei şi modernitatea românească. O introducere şi câteva lecturi (2013), Caragiale după Caragiale. Arcanele interpretării. Exagerări, deformări, excese (2014). Tot despre ratare și despre decădere, dar într-un mod specific, este vorba, într-un anume sens, și în proiectele colective – admirabile și acestea întru totul – la care a luat parte Angelo Mitchievici (împreună cu Paul Cernat, Ioan Stanomir și Ion Manolescu); În căutarea comunismului pierdut (2001), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu Horia-Roman Patapie vici (2004), Explorări în comunismul românesc (vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008) sau Comunism inc. Istorii despre o lume care a fost (alături de Ioan Stanomir, Humanitas, 2016).
2. Există, putem ușor intui, o ancoră personală, masivă, care explică insistența lui Angelo Mitchievici de a naviga o temă atât de dură, dar și de generoasă, cum este aceasta, a ratării. Explicit, în confesiunea autorului cărții de față: „recunosc pe deplin că abordarea acestei teme are ceva din relevanța unei cunoașteri de sine. Spre deosebire de altele, nu ține doar de o profundă curiozitate intelectuală, ci traversează existența mea, de la un capăt la altul. (…) pot spune că acest gust, sentiment al ratării l-am simțit, l-am trăit în diferite momente ale vieții mele, justificat de un eșec sau, paradoxal, în tinerețe, ca orizont de posibilitate, ca deschidere către perspectiva neîmplinirii, a refuzului ei“.
3. Ratarea are, evident, un corelativ: împlinirea. Nu e un raport simetric între cele două, ci unul, am putea spune, punctual inegal, fluid. „Tema unei vieți ratate și tema unei vieți împlinite“, notează Angelo Mitchievici, „stau împreună, se confruntă, se reflectă una în cealaltă. Cu alte cuvinte, discuția prilejuită de această carte nu interesează din perspectiva unor eșecuri punctuale, pe care ratarea nu le însumează aritmetic, ci din această perspectivă care convoacă întreaga existență, ansamblul ei, sensul ei în retrospectivă“.
4. Cum este „atacată“ – în regia volumului de față – tema ratării? Nu frontal, nu punctual, nu prin apel la biografii, nu pedagogic/(scorțos) academic, ci „prin învăluire“. Angelo Mitchievici e un fel de selecționer al artelor, (și) aici, iar tema ratării e, pe cale de consecință, ridicată la rang de artă și de filosofie nobilă, printr-o conversație culturală neîntreruptă. „Am refuzat această ispită a autenticismului, a ceea ce pare la îndemână, în favoarea literaturii, adăugându-i filmul și o singură bandă desenată care reunește povestea și imaginea, și un filosof aparte, ale cărui scrieri se află la confiniile cu literatura autobiografică“. Încă o dată: marele „personaj“ al acestei cărți – ratarea – e o temă pe care Mitchievici nu o predă, ci o trăiește cultural – și o povestește ca fiind, mai întâi și mai ales, a lui.
5. Dacă literatura e specia regină în selecția (culturală și existențială) propusă de Angelor Mitchievici, Emil Cioran e marele reper care leagă acest demers. Nu în primul rând viața lui Cioran, nu în primul rând biografia sa așa cum o cunoaștem prea bine, ci gândirea acestuia, mintea lui Emil Cioran. Cogitația consecventă, uneori orgolioasă, a unui autor pentru care tema ratării „este centrală și care constituie un principiu al reflecției sale, un autor care a trăit-o cu întreaga sa fervoare. De altfel, nu cunosc un altul mai reprezentativ decât Emil Cioran“, scrie Mitchievici. Cumva, Emil Cioran (pare că) stă de veghe la acest eseu; patru din cele cinci motto-uri ale cărții sunt din Cioran, iar în economia întregului volum, secvențele eseistice care îl au pe Cioran în prim-plan acoperă aproape o treime.
6. Pentru a ilustra și mai bine ceea ce este numit, cu generozitate, tema vieții, Angelo Mitchievici aduce în discuție, „din lateral“, și referințe cinematografice (care îi sunt de altfel atât de familiare). O face într-un mod aparte, surprinzător oarecum – capitolul consacrat acestei secvențe se intitulează „filosofia gurmandă și paradisul plictisit al burgheziei“, cu filmul „Mare crăpelniță“ în centrul dezbaterii. E un fel neobișnuit de a citi ratarea, softul ratării, în raport cu această magnifică referință a celei de-a șaptea arte: „ratarea este aici nu reversul succesului, ci încununarea lui, nu opusul împlinirii, ci, în termenii dinamicii excesului la Baudrillard, ceva mai împlinit ca împlinirea, expresia obezității sistemelor saturate. Ratarea reprezintă în această dinamică burgheză a succesului realizarea maximă a oportunităților, depășirea, derealizarea prin deplina lor realizare“.
7. Ratarea e, pe de altă parte, o temă care ține de ontologie. Emil Cioran, cel evocat mai înainte, o consideră un marker esențial al condiției umane. Ceea ce face în eseul de față Angelo Mitchievici nu are ca miză forjarea unui concept al ratării. Nu e o sisematică – în înțelesul tare al termenului – ce ne propune „Farmecul discret al ratării“ – ci o poveste, copios și seducător alimentată de mai multe arte. „O altă poveste“, cum spune chiar eseistul, spusă / scrisă „pentru a descoperi noi nuanțe, noi posibilități și acest orizont particular al ratării, infinit, ca orizont de posibilitate al oricărei existențe“.
8. „Nimic nu poate fi mai provocator şi mai neliniştitor decât să porneşti, asemeni unui alt argonaut, în căutarea ratării, a acestui obiect care ţi se pierde printre degete, ca un fir de nisip pe ţărmul unei mări ce nu are capăt. Metoda critică şi intelectuală pe care Angelo Mitchievici o aplică aici ar putea fi numită aceea a unui postmodernism polifonic. Linia de separare dintre genuri şi registre ale culturii este abolită, iar ochiul scriitorului se deschide spre a cuprinde o lume în pragul genezei. Erudiţia face ca punţile dintre autori şi epoci să fie trecute cu nostalgie decadentă, cititorul fiind chemat să întârzie prin galeria de portrete a unei vaste case decăzute, copleşite de praful veacurilor trecute“, notează memorabil Ioan Stanomir, în marginea metodei – splendide – pentru care a optat prietenul său foarte apropiat, Angelo Mitchievici.
9. „Farmecul vieților distruse“ e (și) o carte a visării, a imaginației, a melancoliei. De aici, foarte probabil, și farmecul ratării – încă o dată, unul nu citit, ci trăit: „am trăit acest farmec al ratării, această complacere în ratare, un hedonism particular, o voluptate dizolvantă, un sentiment acut al unei neîmpliniri asumate“.
10. Secvența care pune finalul eseului de față e, și el, antologic: e despre „Fiul risipitor: ratarea și răscumpărarea“, e despre pedagogia – înaltă, adâncă a – eșecului. „Avem în această parabolă istoria unei deveniri, punctul ei culminant care nu este succesul, după logica curentă, ci triumful în eșec, prin eșec, combustia patimilor și, prin pătimire, desfacerea de împătimire. Eșecul îl așază pe fiul risipitor corect în viață, nu îi arată pur și simplu o viață corectă, ci conduce la mult mai mult, la o descoperire de sine, la înțelegerea în cheie sensibilă a lumii în care trăiește“, scrie eseistul.
Avem în această carte, parafrazez cadențarea stilistică a lui Angelo Mitchievici, ceva rar și foarte prețios. Ceva, parafrazez acum chiar și ultima frază a cărții, ce tindem să uităm, ceva „ce trebuie să ne reamintim“. Cartea lui Angelo Mitchievici este – mai mult decât foarte multe altele – și cartea noastră.