Romanul Cartograful puterii (2000, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2021) ocupă un loc-cheie în evoluția operei romanești a lui Gabriel Chifu. Aceasta, deoarece în textura sa se împletesc, pentru prima dată, cele două concepte-cadru lansate de scriitor la începutul anilor 1990: poezia heracleitică, înțeleasă într-un sens mai larg ca o literatură a sintezei unor surse și modele culturale cât mai diverse, respectiv, romanul poliedric, văzut ca o ilustrare postmodernă a polimorfismului genului și ca un obiect textual cu multiple fațete. Două romane anterioare – Unde se odihnesc vulturii (1987) și Maratonul învinșilor (1997) – dăduseră măsura originalității autorului în cadrul codului prozastic optzecist, anunțându-l pe prozatorul marilor teme de astăzi, însă în Cartograful puterii s-a produs acea „ridicare la putere“ care l-a plasat pe o altă orbită decât cea a generației căreia îi aparține.
După cum remarcă și Angelo Mitchievici în substanțiala prefață care însoțește volumul (intitulată Diavoliada balcanică), Gabriel Chifu este un postmodern care nu cultivă „aventurile într-o curte interioară“ sau proza lui „cum aș scrie dacă aș scrie proză“, ci temele mari, dificile: acele „blestemate chestiuni insolubile“ care îl bântuiau, în alt ev și cu alte mize, pe Marin Preda. Cu alte cuvinte, un romancier heracleitic, deschis simultan către limbajul predilect al generației sale și către plurivalența formulelor care definesc proza modernă, de la romanul sud-american la noul roman francez. Chifu crede, pe bună dreptate, că s-au perimat, din rețeta modernității clasice, numai tehnicile narative și tipologia personajelor, de unde formula vădit postmodernă a romanului. Însă problematica umană acută, angoasele și obsesiile fundamentale ale ființei rămân aceleași, amplificate monstruos de o civilizație tot mai tehnicizată, care, simplificând existența materială a omului, i-a complicat condiția spirituală și i-a pus la încercare morala.
Astfel, Matei Pavel, protagonistul romanului Cartograful puterii, face obiectul unui pariu existențial diabolic, care-l prinde într-o rețea de raporturi de putere insidioase și implacabile. Înaltul funcționar guvernamental – consilier de stat în cadrul Departamentului de Informații al Guvernului, mai exact – primește vestea unei moșteniri neașteptate și condiționate: o rudă uitată din Germania, Karl Paul, se angaja să îi lase suma de un milion de mărci, cu condiția ca Matei să părăsească Bucureștii și să locuiască, pe rând, la Calafat, Vârșeț și Băile Herculane, și să scrie un eseu de o sută de pagini despre putere. Distingem aici o temă mai veche, cea a degradării miturilor în lumea contemporană, cu observația că mitul lui Gabriel Chifu nu este unul antic (ca la Dumitru Radu Popescu sau George Bălăiță), ci livresc. Este vorba, firește, de mitul faustic, interpretat deliberat în cheie minoră, ca și geografia rămășagului, care nu include nici capitale europene, nici centre provinciale românești, ce alimentaseră romanele șaizeciste ale lui Nicolae Breban sau Alexandru Ivasiuc. Cele trei localități în care Matei Pavel trebuie să-și mute existența – o jumătate de an la Calafat, o jumătate la Vârșeț, cu excepția a două săptămâni la Herculane – sunt locuri heracleitice, ale sintezei și aculturației, în care se întâlnesc margini de imperii și spații culturale care intră în contact. Calafatul desparte lumea românească de fostele posesiuni otomane și, într-un anume sens (ca prim oraș românesc sistematizat), premodernitatea de modernitate. Vârșeț, localitate mixtă, sârbo-română, din Banatul Sârbesc, încă aflată în Iugoslavia la momentul desfășurării acțiunii, este un loc în care spiritul balcanic întâlnește benefic influența central-europeană. Băile Herculane, în fine, prilejuiesc întâlnirea bolii cu vindecarea, ca și a lumii românești postcomuniste cu o moștenire habsburgică evanescentă. Macondo-ul lui Gabriel Chifu este, prin urmare, unul poliedric și, prin condițiile testamentului faustic care îl vizează pe protagonistul Matei Pavel, un teritoriu în mișcare.
Autorul se înfățișase, de altfel, încă de la debutul în roman ca un arhitect textual iscusit: în Cartograful puterii avem însă o primă probă a mizei pe care Chifu o pune în însăși această structură poliedrică, în care crede. Povestea este aici structurată de o serie de triade, care însă nu se împletesc mecanic și previzibil.
Astfel, pe lângă triada geografică între care se va țese harta existenței lui Matei Pavel, narațiunea este structurată pe trei paliere, într-un mod care aduce aminte de configurația Țiganiadei.
Palierul de jos este „avanpremiera“ care fixează cadrul psihologic, pe fondul căruia se va ivi rămășagul faustic în care protagonistul se va pierde / regăsi. Înaltul funcționar călătorește cu mașina proprie, în interes de serviciu, la Skopje, în Macedonia de Nord. Întâmplarea face ca voiajul să se desfășoare în compania unei femei – Apfia Demetrescu, funcționară și ea, dar la Ministerul Culturii – și, mai ales, pe traseul pe care testamentul lui Karl Paul îi va fixa, ulterior, existența: din cauza unor incidente de parcurs, cei doi trec prin Calafat, Băile Herculane și Vârșeț. Însă călătoria, deși pare, nu este o mise-en-abîme a romanului, ci numai o radiografie a stării de spirit prealabile a personajului: un ins de 49 de ani, divorțat, nemulțumit de propria mediocritate existențială, numai bun pentru o inițiere într-o temă mare. Și ce temă e mai mare, în epoca noastră, decât puterea?
Demnă de semnalat este și o altă diferență majoră între poetica romanelor lui Gabriel Chifu și cea a prozei optzeciste. Deși romanele lui Chifu conțin dezbateri grave și abordează frontal (tot mai) spinoasa condiție umană, ele nu sunt livrești sau eseistice. Eseul despre putere pe care Matei Pavel e obligat să-l redacteze trebuie să fie precedat, în intenția „micului Mefisto“ care i-l solicită, de o experiență de viață. O experiență în care, cum vom vedea, va avea de-a face cu alte „triade“ existențiale, pe care hazardul i le va scoate în cale.
Atunci când Matei dorește să verifice autenticitatea propunerii venite din partea îndepărtatului Karl Paul, de pildă, intră în scenă un mic Mefisto local, degradat și el. Personajul Isidor Dubek – la care apelează pentru a confirma povestea lui Karl Paul – înscenează, are dreptate Angelo Mitchievici, o punere în abis a poveștii lui Matei Pavel însuși, alegând un funcționar obscur, pe care-l face să creadă că a devenit directorul unei mari firme, fictive, firește. Acesta este palierul de sus al narațiunii, în care este însumată morala fabulei.
Spațiul dintre aceste două paliere este ocupat de povestea deambulărilor lui Matei prin cele trei localități în care îl trimite suspecta generozitate condiționată a rudei sale germane. Cel mai consistent este „episodul Vârșeț“, în care apare figura lui Teodor Brenovici, intelectual român din Serbia, artist de anvergură europeană și prizonier al unei triade prozaice (un triunghi conjugal, mai exact). Brenovici îi oferă lui Matei Pavel posibilitatea de a reflecta la raporturile de putere într-o existență banală, pentru că, de fapt, întregul rămășag nu este altceva decât un pretext pentru ca protagonistul să își sondeze propria conștiință. Una, observă Angelo Mitchievici, de factură postmodernă, obosită de „răul secolului“ și epuizată tocmai de lipsa de sens//uri a unei existențe confortabile material. Un al treilea personaj, care completează triada tipologică a romanului, inginerul evlavios Vladimir Dumnea, îi oferă „noului Faust“ postmodern accesul la o altă paradigmă. Dumnea se desparte, pas cu pas, prin credință, de tot ce are, spre a căpăta un plus de ființă.
Spuneam, însă, că aceste triade nu se îmbină mecanic. Cu mână de maestru, Gabriel Chifu destramă, treptat, rețeaua pe care rămășagul o țesuse în jurul lui Matei Pavel, și care ajunsese să-l depersonalizeze. Matei rupe legământul, iese din Macondo-ul balcanic și pleacă la Ulm ca să-l cunoască pe Karl Paul. Acesta se dovedește a fi cu adevărat Mefisto, recomandându-se cu mai multe nume și recunoscând, în cele din urmă, că nu-și propusese decât un experiment care să-i prindă în capcană pe cei trei: Matei Pavel, Teodor Brenovici și Vladimir Dumnea. Din dialectica acestor două modele (Brenovici, respectiv, Dumnea), Matei Pavel va înțelege că sensul pe care-l caută, fie și pe calea unui rămășag ficțional cu Satana, este, dimpotrivă, umplerea cu Dumnezeu, iar pactul (ca și eseul despre putere, de altfel) nu a fost altceva decât inițierea întru aceasta.
Prin Cartograful puterii, Gabriel Chifu își afirmă programatic originalitatea și independența față de codul optzecist. Spiritul heracleitic conectează romanul la mari modele ale prozei românești și universale, de care-l desparte însă conștiința postmodernă a crizei omului și pasiunea redempțiunii. Cu acest roman a început construcția unui edificiu prozastic unic, dintre cele mai însemnate în literatura noastră contemporană.