Anul acesta, de Bunavestire, zi în care se schimbă la față lumina, am avut norocul să vizitez la Barcelona Sagrada Familia.Desigur, văzusem catedrala de mai multe ori. Dar din teamă de a nu fi dezamăgit, nu am avut curajul să pășesc înăuntrul ei.
Am avut parte de un spectacol grandios. A fost o revelație. Am simțit acolo, preț de o oră, cât am stat înăuntru, prezența divinității sub forma golului, a absenței, ce reverbera parcă în fiecare părticică a ființei mele, făcând-o să vibreze la unison cu transcendentul.
Atunci am înțeles că și absența trebuie percepută ca o miraculoasă prezență. Am simțit atunci că invizibilul devine vizibil și neauzitul se acoperă de sunete și șoapte.
Spațiul dinlăuntrul catedralei semăna cu un acvariu umplut cu o apă de ivoriu. Înlăuntrul lui în loc de peștișori de aur pluteau ființe translucide, venite probabil din alte dimensiuni, pentru a ne potența pentru o clipă revelația.
În primul rând m-a uimit lumina. Dar și sunetele oarbe, sclipind undeva în umbra nevăzută. Culorile și formele filtrate prin vitraliile ei geometrice se schimbau în fiecare clipă, în funcție de unghiul în care era poziționat vizitatorul, dar și de starea sa interioară care prin unde nevăzute se revărsa în exterior, contopindu-se cu lumina ce se ondula în catedrală.
Era o lumină vie, miraculoasă, prin care golurile se transformau în diferite forme, umplând cu sunetul lor neauzit tot spațiul din interiorul catedralei. Simțeai că acolo s-a adunat nu numai toată poezia, și toată muzica, dar și toate marile creații ale lumii.
Deși vitraliile reprezentau forme geometrice, lumina ce trecea prin ele ondulându-se în spațiul gotic din interior reproducea preț de câteva clipe Cina cea de taină, reproducea și scena nașterii lui Isus, și alte pasaje descrise în evanghelii, dar și patimile Mântuitorului.
Această senzație o am și atunci când ascult poemele simfonice și valsurile lui Eugen Doga. Dar și confesiunile din volumul publicat recent la Editura Priceps Multimedia, Memoria ploilor de vară.
Dacă ascultând uverturile, corurile, tangourile și liedurile sale, percepem o parte din misterul universului din noi, dar și din afara noastră, citindu-i amintirile începem să înțelegem cum au luat și iau naștere aceste creații muzicale.
Mărturisesc că pentru mine nașterea unei simfonii e de neînțeles. Îmi dau seama cum se naște o poezie și cum se naște un tablou. Dar modul cum se naște o simfonie rămâne pentru mine o enigmă. Probabil e vorba de intuiție. Dar o intuiție altfel decât cea pe care o percepem noi. „Compozitorii – spune Eugen Doga – transcriu doar ceea ce a compus Dumnezeu.“ Da, sigur că da. Cum ar putea fi altfel?
Se spune că muzica e matematică pură. O matematică a sunetelor. Iar poezia o matematică a metaforelor. În poezie, gândurile noastre se materializează în cuvinte. În muzică însă ce se petrece? Acolo avem de-a face cu sentimente și idei transmise prin intermediul unor sonuri.
Cum de a fost posibil ca Beethoven să compună Simfonia a 9-a când era surd? Cum altfel decât ascultând cu urechea sa interioară infinitatea de sunete și acorduri risipite în Univers? Cum altfel decât transcriind pentru noi muzica divină care se aude în empireu? Lui Beethoven, simfoniile i s-a relevat sub forma unei ecuații nesfârșite, compuse nu din cifre, ci din note muzicale ce depășesc prin profunzimea lor ecuațiile lui Newton și Einstein. Această muzică vine din înalte sfere cerești. Acolo e sălașul ei. Compozitorilor le e dat s-o fure și s-o aducă pe pământ, lăsând-o moștenire semenilor lor. Desigur, pentru a o aduce pe pământ e nevoie de sacrificiu. De singurătate.
„Singurătatea – afirmă Eugen Doga – este o întemnițare teribilă în sine a sinelui.“ Dar e și muzică. O muzică ce trece peste toate granițele lumii materiale, pătrunzând în sufletele și în conștiința muritorilor sub forma unor spirale sau mai degrabă a unor aureole de lumină, asemănătoare cu cele pe care le vedem în icoanele ce împodobesc bisericile noastre răsăritene.
„Orice act de creație e un miracol“, spune tot Doga. „Iar compozitorul – o așchie de dumnezeire!“
Creația e un mister pe care nu-l putem dezlega. Căci dacă l-am dezlega, nu am mai putea crea nimic, și niciodată, căci harul acesta ne-ar fi luat pe totdeauna. Dezlegând misterul, ne-am anihila impulsul ce ne împinge spre creație. Unii sunt de părere, împingând ideea spre absurd, că însuși Creatorul lumii nu are nici el acces ca să dezlege tainele creației sale. Ele vin dintr-un impuls interior. Dacă le-ar dezlega, poate că timpul s-ar opri în loc, iar lumea lui s-ar destrăma, prăbușindu-se în hău.
Dar dincolo de scepticismul său privind posibilitățile cunoașterii legat de modul prin care se naște o operă artistică, Eugen Doga a fost obsedat să înțeleagă – și asta încă din anii fragezi ai copilăriei – tainele creației muzicale, dar și tainele creației în general.
Multe din evocările cuprinse în Memoria ploilor de vară pot fi luate în acest sens drept mărturie. „Muzica m-a preocupat foarte mult de când îmi amintesc. La început părinții mi-au cumpărat o tobă în care băteam cu bețe.“ Jucându-se, copilul Eugen devine curios să vadă ce e în interiorul instrumentului său muzical. Drept care îl sfărâmă în bucăți. În interiorul tobei nu era nimic. Era golul. Și acest gol, în momentul în care era închis într-o carapace, emana muzică. La fel cum emană, de pildă, cochilia unei scoici imitând zgomotele îndepărtate ale valurilor mării. Toba imita alte sunete, ceva mai războinice, care te trimit la dansurile tribale sau la marșurile militare.
Scena aceasta a sfărâmării tobei și a descompunerii armonicii, ca și cadrul general în care e plasată acțiunea, lumea sărăcită de după război, îmi aduc aminte de Toba de tinichea a lui Günter Grass, dar și de filmele lui Tarkovski, de Copilăria lui Ivan și de celebra scenă din filmul Rubliov, cea legată de turnarea clopotului. Dacă în Rubliov, copilul, bazându-se pe revelație, reușește să toarne clopotul, în Memoria ploilor de vară copilul Eugen Doga descompune toba și apoi acordeonul pentru a înțelege golul în care se ascunde divinitatea sunetelor.
Dar copilul și adolescentul Doga nu doar sfărâmă instrumentele, ci le și construiește. Construiește o sanie cu volan. Construiește și o mandolină dintr-o sită de cernut mălai ce atârna agățată într-un cui, și asta în perioada foametei din Basarabia. Instrumentul care-l obsedează însă în acei ani e patefonul. Micuțul Doga îl asamblează dintr-un capac de cratiță și un disc de vinil crăpat, găsit într-o tranșee. Unghia de la degetul său arătător îi va servi drept ac pentru a scoate sunetele asemănătoare scârțâitului porților și tânguirii bisericilor golite de icoane și transformate în magazii și grajduri de către bolșevici în Trans nistria natală.
Punctele nodale ale existenței sale sunt chipul mamei, casa părintească și Chișinăul. Și chiar dacă între timp casa sa natală s-a prefăcut în praf și pulbere, precum micuța armonică demontată în copilărie, în amintirea lui ea a rămas vie, precum o prismă ce descompune lumina în note muzicale. Imaginea Chișinăului din cartea lui Eugen Doga e una superbă. Mergând pe străzile lui în anii adolescenței, compozitorul îl aseamănă cu un radio montat din fire de telefon strânse din tranșeele rămase după război.
Dar iată și pasajul cu casa: „Casa, casa mea cea mai enigmatică și cea mai scumpă din lume. Nu pot să spun de ce mi-e scumpă și ce mă atrage atât de mult la ea… Aici am simțit pentru prima dată și am păstrat pentru totdeauna căldura buzelor mamei, gingășia mâinilor ei, vocea melodioasă și fermecată pe care te-ai mira s-o poată cuprinde toată gama din orga Universului.“
Chișinăul, în viziunea compozitorului, e și el o casă, casa lui spirituală, plină de partituri, de amintiri, și sunete, un fel de Sagrada Familia, din care se aude, din când în când, o muzică divină.
Dar iată cum arată și primele imagini ale Chișinăului în ochii copilului Eugen Doga, plecat la studii: „Când pășeam pe strada Lenin, mi se părea că tot cerul era împletit cu un fel de sârme: de la tramvaiele care mergeau pe acolo, de la lumina străzii, de la niște linii din perioada interbelică rămase încă nedezmembrate.“
Chișinăul din anii de adolescență ai lui Eugen Doga seamănă cu aparatul de radio construit de el în casa natală, din firele de telefon și tot felul de baterii găsite în tranșee. Prin urmare, nu e de mirare ca în interiorul lui să sălășluiască, agățată de sârmele ghimpate, inima lui Dumnezeu.