Propaganda ca bumerang

Cu decenii în urmă, spre sfârșitul Epocii de Aur, am fost invitat la o întâlnire festivă a scriitorilor originari din Vâlcea. Sala Casei de Cultură din Râmnic era arhiplină. Președinta C.J., Venerica Pătru, ne-a informat cu tovărășească mândrie că județul pe care-l păstorește numără 41 de scriitori, născuți pe minunatele lui meleaguri. Au vorbit, cu același patriotism local, câțiva dintre ei. Mi-a venit și mie rândul. N-am avut de lucru și am întrebat, cu o politicoasă candoare, câți dintre norocoșii născuți vâlceni au rămas în Vâlcea. Președinta C.J. s-a enervat și mi-a răspuns că nu i-a alungat ea. Dinu Săraru, invitat și el la întâlnire, lângă care stăteam, mi-a șoptit la ureche: „N-o lua în seamă. Are probleme cu muncitorii grupați pe platforma de la Govora“. Auzeam prima oară expresia muncitori grupați. „În grevă“, mi-a explicat Dinu Săraru. Era o expresie folosită în informările interne ale partidului, care nu era totdeauna făcută publică, inclusiv când problema îi era adusă la cunoștință lui Ceaușescu.

Mi-am amintit de astfel de perifraze înlocuitoare, cu ocazia propagandei rusești din timpul războiului din Ucraina. Evidente din capul locului, chiar din înlocuirea cuvântului război cu operațiune militară specială. M-am întrebat, nu o dată, de ce. Se poate spune că astfel de substituiri țin de esența propagandei. Ca un mod de a ascunde o realitate care nu poate fi trecută cu totul sub tăcere. Și care trebuie să ofere emitentului un anumit avantaj. Condiția principală, am mai remarcat acest fapt, este aceea ca minciuna să conțină măcar un sâmbure de adevăr. Dacă realitatea este complet obnubilată, afirmația sau negația devin greu, dacă nu imposibil de crezut. Limba de lemn comunistă știa foarte bine să ocolească adevărul fără a-l face complet necreditabil. Din sămânța păstrată grijuliu în orice informare publică nu răsărea nicio floare, fiindcă era una perenă. Adevărul nu putrezește. Dar credibiliza comunicarea, cât socotea partidul că e necesar. Ceea ce mă uimește în propaganda actuală a Kremlinului este ignorarea acestui principiu elementar. De nu puține ori, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, diverși generali, analiști politici sau jurnaliști se pretează la afirmații enorme și evident absurde. Care nu mai sunt nici măcar niște fake news. Adică niște banale minciuni. Sunt minciuni atât de gogonate, încât niciun om întreg la cap nu le ia în serios. Și, cu atât mai mult, autoritățile. Amenințarea voalată cu butonul nuclear făcută inițial de Putin însuși, care a alarmat NATO, s-a transformat într-un șantaj, când un general a declarat la Televiziunea de Stat că Rusia deține o armă nucleară capabilă să aneantizeze într-o clipită Marea Britanie, fără a fi interceptată de sistemele antirachetă. Și multe altele asemenea.

Mi-am mai pus o întrebare. Și anume dacă și în ce măsură Putin și generalii lui cred ei înșiși știrile false pe care le aruncă peste toată lumea, ca niște confetti, în urma unor victorii. Unii sunt de părere că nici chiar ei nu cred. Îmi vine peste mână ideea că e vorba de niște mincinoși fără voie și știință în cazul generalilor care au fost pe front sau care sunt inevitabil la curent cu starea războiului. În legătură cu jurnaliștii, mi-e greu să mă pronunț. Vor fi fiind unii pentru care minciuna reprezintă o datorie profesională, alții care mint din lașitate, lucru lesne de înțeles pentru cei care au făcut meseria asta într-un regim totalitar. Întrebarea cu adevărat importantă se referă la Putin. Câteva lucruri sunt clare. De exemplu, faptul că operațiunea militară specială s-a împotmolit. Dovadă că a retras trupele din jurul Kievului și s-a concentrat pe Donbas. O întrebare rămâne totuși: înainte de a fi informat de eșec, după oarecare timp de la producerea lui, n-a fost cumva dezinformat de ministrul său, care n-a îndrăznit să-i spună cum stau lucrurile pe front? Schimbarea comandanților armatei din Ucraina arată că a înțeles ce se întâmplă, dar nu și dacă și-a asumat în vreun fel greșelile tactice, fiindcă despre cele strategice, absolut personale, n-are rost să vorbim. Purtătorul lui de cuvânt a declarat că măcelul de la Bucha a fost opera ucrainenilor înșiși, care au urmărit să mânjească imaginea Rusiei. Presupunând că i s-au arătat ororile cu pricina, în toată sluțenia lor, oare ce și-o fi zis? Având el însuși stofa unui criminal, este exclus să nu-i fi știut pe ucigașii cu simbrie care erau după chipul și asemănarea lui, aduși din Siberia la ordinul lui, ca și cecenii care au devastat Mariopol. Poate, în schimb, că, în cazul „neonaziștilor“, e vorba de un clișeu comunist de multă vreme cunoscut: cine nu e cu noi, e fascist sadea. Nu vedea primul nostru președinte postdecembrist, fost el însuși co munist, în sediul PNȚ un „cuib legionar“?

Un răspuns potrivit nu e deloc simplu. Cred totuși că ipoteza cea mai corectă și totodată cea mai alarmantă este aceea că Putin et comp. sfârșesc, ca toți dictatorii care respiră exclusiv grație aparatului propagandei, prin a fi convinși de adevărul minciunilor lor. Lucrul cu adevărat grav este că ei pierd treptat simțul realității. Încep prin a trăi într-o realitate paralelă, contrafactuală. Și devin din această cauză foarte primejdioși. Propaganda permanentă îi face iraționali, de unde și absența din comunicatele lor oficiale a sâmburelui de adevăr. S-a zice că până și în visele lui, Putin poartă campanii de distrugere a unor dușmani care abat tot răul lumii asupra țării lui, Rusia, pe care soldați-supermeni o apără eroic contra a toți și a toate, ajutați de armele cele mai sofisticate și susținuți moral de un întreg popor (pardon, doar 85%). Convingerea lui Putin seamănă cu o formă de credință profundă și definitivă. După el, Potopul. Și mai e ceva: lipsa contactului cu realitatea poate conduce la gesturi imprevizibile. De aici, pericolul care ne pândește pe toți, nu doar, cum își închipuie Putin, pe dușmanii lui. De la un om care se comportă irațional, poți să te aștepți la orice. E adevărat că fake news și toată tevatura propagandistică se întorc ca un bumerang la cel care le răspândește, determinându-l să piardă contactul cu realitatea și să-și făurească realitatea lui contrafactuală, dar e o urgență teribilă de a încerca, dacă nu să-l trezești, ceea ce e destul de greu, măcar să-l combați pe toate fronturile, să-i inculci sentimentul înfrângerii, chiar cu riscul de a-l face să se simtă încolțit și să reacționeze ca o fiară. Singurul lucru dovedit ineficient în întreaga istorie este pasivitatea în fața răului.

P.S. În „Dilema veche“ din ultimul număr pe mai, Andrei Pleșu citează o frază a marchizului De Custine (1939), care vine ca o mănușă unora din constatările de mai sus: „A minți, aici (în Rusia – n.m.), înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul.“ În pagina 28 a revistei noastre, am spicuit alte câteva.