Restul
Adună chiștoace de țigări fără filtru de pe jos
să le îngroape în grădiniță, la azil,
în fața ferestrei camerei lui, din care vor crește
zambile și lalele, îi plac atât, că se teme să nu-și piardă
mințile. Se bucură de fiecare amănunt al
zilei de azi. Dă firimituri de pâine la vrăbii, la ieșirea
din metrou. Face ce vrea, nimic nu-l mai
atinge, are încheiată o convenție în mintea sa cu
Dumnezeu,
unul, care are înfățișarea din icoana de hârtie,
găsită mai demult pe drum. A câștigat
îndrăzneală în rugăciunile sale. Îi ajunge că n-a murit,
restul nu contează. Acum o săptămână, la azil,
înarmat cu o bucată de geam, a început să se taie pe
mâini
și pe abdomen. Azi i-au dat drumul din spital. Pe
temeiul faptelor lui bune. E fericit. Se simte atât de bine,
că se teme să nu-și piardă mințile – ar strânge
pe cineva de gât! Ar petrece și ar iubi, ar juca și cânta,
ar strica fete, ar bea. Mâine își va pune lipitori
pe varice, va lua una câte una din borcan, le are pregătite.
Crede că e plasat acum într-o relație corectă
cu universul.
I s-a arătat
Nu duce nicăieri moartea mea, strigă de sus și
se urcă mai departe, gata să-și rupă gâtul, de unde smulge
din cuie crucea de lemn din vârf, înverzită și
coboară cu ea, alunecând lin pe acoperișul de tablă: asta
mi-o puneți la cap, aici, în casa mea am trăit,
plec odată cu crucea veche, voi, care rămâneți, puneți una
nouă la loc, să fie crucea voastră pe casă, câți
sunteți, atâtea cruci… Tu ce-ți muști
degetele atâta? Mai bine închină-te, că n-ai să mă mai
vezi,
acuma sunt pregătit. Sicriu am, grâu de colivă,
ștergare… Ce-am uitat? Ce-a fost a fost,
înapoi nu mă mai uit, trebuie
să mă îngropați cu șapca de ceferist pe cap. De ce? De ce
trebuie și nu trebuie. E dorința mea de ce,
moartea trebuie să mă
recunoască. Adică moartea e atât de proastă? Moartea e
lipsită de gândire. Își
scrijelește numele cu briceagul pe cruce. Are
galoși în picioare și mușcă dintr-o felie de pâine unsă cu
marmeladă. Că a postit trei zile și
i s-a arătat o vedenie, care i-a spus ce trebuie să facă.
O zi rea
N-au cu cine. Chiar nu mai au despre ce să vorbească
azi? Dacă n-au, măcar să tropăiască…
Aveau nevoință. Beau o bere pe balcon, privesc
peisajul de sus, nici n-au apucat bine să
se trezească, își căutau un rost pe această lume, se uită
unul prin altul până nu se mai zăresc, știu
doar că trebuie să ajungă undeva, dar nu știu unde, când
și de ce. Azi, când au ajuns aici, se crăpa de ziuă.
O zi rea și fără de noroc… Iar
am dormit prost, ce presimt eu, dacă nu sunt lăsat
să dorm? Și de ce visez numai urât? Să
nu se prindă farmecele… În vis aveam lacrimi pe obraji,
mi se striga: „Să nu te mai prindem pe aici!“,
nici în vis nu mai are loc lumea de mine – unde, când
și de ce am greșit într-atât? De ce nu sunt
iertat? Fiindcă nu m-am căit destul? Nu m-am
înfrumusețat?
Poftesc să fiu lăsat în pace! Fără de bunătate,
dar smerit. Și
numai ce s-a auzit odată: poc!
Om de nimic
Nu-l mai ajung din urmă momentele de fericire, să
le retrăiască penibilul, s-au stins
încetul cu încetul, acum se simte un om de nimic, golit, nu
mai are de ce să se agațe. Lumea lui e instabilă
psihic. Rar, câte un vis i
se înfăptuiește – și atunci în rău, nu în bine, are senzația
că intră în contact cu planuri subtile și mai
mult se sperie decât se bucură, face prăpăd, sparge, rupe,
varsă tot ce-i vine la îndemână, fără să
înțeleagă de ce o face, se răzbună pe viață, pe tot ce n-a
avut și i-ar fi plăcut să aibă parte? E frustrat,
le strigă tuturor lucrurilor mai
speciale, cu care a avut de a face, să vină lângă el când
le doare capul, și ele vin cuminți, și
le trece durerea. Le preia el durerea? Se complace în
această
situație, de a fi într-o stare
permanentă de nefericire, de a-și fi propriul inamic. Sau
aceasta e voința pe care el n-o
poate controla… Îl tot trimite, de la o vreme, pe îngerul
său înainte, în recunoaștere. Îl întreabă:
cum mai merge cu dezvoltarea mea personală? Iar îngerul
bâiguie că „dușmanul omului e gândul“.
Hărțuire
Intrat într-o structură a întoarcerii. Îți fixezi
privirea, nu gândești: se scurge pe un perete al bisericii
ceva din piciorul unui sfânt, nu-i deslușești
numele, te înalți, întinzi cu degetul vopseaua, o miroși,
nu miroase a vopsea, „ți-ai pus o dorință?“
Preotul spune că sfinții sângerează din când în când. În
zile înnourate. Faci o cruce. Nu
e infiltrație? Igrasie? Miroși iar pata de pe deget: poate
e mirosul raiului… Ți se face milă de tine.
N-ar fi mai bine să te spovedești acum? Că trăiești la
întâmplare, nu mai ai nici o țintă, ai
rătăcit calea, te-ai pierdut cu firea. Nu, nu mai ești
în stare nici să te ierți. Nu faci decât
să-ți hărțuiești elementele
care te compun de atâția amar de ani, ar fi poate
momentul
să te scoți din context, să lași locul liber… Spui
cu voce tare: eu nu depind de starea
emoțională a acestui loc. Spui, să te auzi, în sfârșit…
Speri să nu pleci bolnav de aici, să
nu generezi gelozie și să distrugi și ce nu e al tău. E la
mijloc o agresivitate interioară.
Din destul
Ar vrea ca el să-și țină mâinile acasă, să nu mai
cotrobăiască peste tot, că nu
găsește nimic deosebit, nu m-am schimbat. S-a săturat,
mâinile lui o obsedează, sunt și după colț,
și când merge să se tundă, și după
fiecare cuvânt deosebit, și în podul casei, și în poșetă…
Încet-încet și-au mai pierdut îndemânarea,
dar mângâierile lor îi fac atât de bine – nu și palmele
primite pentru orice greșeală, chiar dacă
o atenționau, moare de frică, de la o vreme greșește
mereu. De ce naiba nu-l uită? Îl iubește
și acum într-atât, că nu poate să adoarmă fără mâinile lui,
puse pe pieptul ei, între sâni, împreunate…
Din destul. Când
erau împreună, își pierdeau memoria
și începeau să rătăcească pe câmpuri, goi, cântau, jucau,
chiuiau toată noaptea, speriau lumea – de aceea
ea a fugit de lângă el, s-a
retras singură, dar degeaba se ascunde. Că vrăjitoarea
are ură pe ea.
Până aici a ajuns
De aici încolo – mergeți înapoi.
Simțiți-vă bine, fiindcă n-o să vă mai întâlniți cu
dumneavoastră, cel de acum, cu
sufletul acela preafericit din cetatea mănăstirească
dinlăuntru, cu chilii, ateliere,
grajduri, clopotniță și trapeză, biserică. Prin
care să nădăjduiți. Va trebui să vă orientați după pulsațiile
venelor albăstrii de sub ochi. După
pulsațiile cosmice. Până să vă ia sfârșit aventura
într-un stabiliment de dame – după cum
doriți, nu? Mergeți înapoi – și o țineți tot înainte, lăsați
în urmă gândurile negre… Dacă vedeți un cal
alb, e rău.
Râde singur – ieșit zburlit dintr-o cutie cu arc. E
la un iarmaroc, la Adjud, în copilărie?
Până aici a ajuns, continuând să meargă înapoi. Închide
ochii. Nu se mai poate opri. Vine unul
și-i spune că nu-i fată vaca.