Zeul absurd
Când ştii că nu mai aştepţi decât moartea
te simţi dezbrăcat de toate
şi chiar aşa şi eşti,
pată de lumină în bezna înconjurătoare.
Tot ce ai trăit se topeşte cât ai clipi
şi vezi doar înălţimea pragului
aşa cum un miner ajunge totuna
cu peretele de cărbune
în care loveşte.
Alt trofeu a ajuns în tolba ta,
vânătorule…
Ai ucis un cerb care încă mai zvâcneşte,
dar dacă ţi-ai alege o altă ţintă?
Vânează, bunăoară, umbra femeii iubite
sau, pur şi simplu, trimite săgeata spre cer.
Din acel moment încolo
viaţa ta va fi o lungă aşteptare.
Vei sta zi şi noapte cu palmele întinse
doar-doar va pica ceva.
Va pica, va veni, va fi tocmai ce ai vânat.
Nici animal, nici om, nici umbră,
ci o altă săgeată care, ca o rază,
coboară spre tine…
Deşi nu m-am atins de el,
paharul de vin s-a golit.
Asta e băutura adevărată,
zeul care se bea singur
şi-i lasă pe oameni cu buzele umflate.
Doar Hristos a avut răbdare cu noi
şi ne-a lăsat să-l bem,
să ne îmbătăm,
să fim şi noi zei, o zi, două,
pentru ca mahmuri să coborâm apoi
în clinicile de dezalcoolizare ale iadului.
Ieri a fost ziua
în care toate ceasurile s-au stricat.
Nici unul nu arăta aceeaşi oră.
Eram din nou, claie peste grămadă,
în Turnul Babel,
speriaţi,
ştiind că nu mai există decât o scăpare:
dinamita Sfântului Duh.
Dar fitilul e prea lung.
Ajunge până la stele şi dincolo de acestea…
Refuzul mâinii de-a scrie
e cea mai dură asceză.
Nici sfinţii părinţi nu au trăit suferinţă
mai mare.
Ştiau că au puteri nemăsurate,
dar se abţineau.
Nici Hristos nu şi-a smuls cuiele din palme,
nu a vrut să fie scriitor.
Eu însă nu pot refuza mâna care vrea
să scrie,
nu pot refuza glandele care cer satisfacţie,
nu pot să-mi înfrâng limitele.
Dar din cutia de carton în care trăiesc
văd nelimitatul,
văd până la capăt
aşa cum Hristos a murit până la capăt.
Sunt scriitor
ca şi cum aş fi castrat
şi-i las pe alţii să urce
în Împărăţia Cerurilor…
Mamă,
ai murit de cinci ani,
dar parcă nu au trecut nici cinci clipe.
Patul în care ai dormit
a păstrat forma corpului tău.
Ca într-o barcă mă ascund acolo
ca să duc mai departe naufragiul
familiei noastre.
Mamă,
n-ai mai apucat să mă vezi fericit.
Cuvintele mele nefericite
cos neîncetat dantela rochiei tale
de mireasă a nopţii.
Eu nu uit nimic.
Blestem sau iluminare?
Mi-aduc aminte de pantofii de lac
ai soră-mii,
pe care la şapte ani i-am crestat
cu lama cuţitului,
de portjartierul Ginei, o cucoană la vreo
40 de ani,
sub a cărei fustă, tremurând de emoţie,
mi-am furişat capul în vara lui 1970,
de punctele grase de pe spate, ale lui tata
care mă ruga să i le storc,
de tot,
de sânii Ralucăi pe care i-am văzut
în vara lui 1977,
la Poiana Ştampei, un sat bucovinean
cu vaci şi multă resemnare.
Îmi aduc aminte şi de seara de toamnă
când am fost la fotograful de pe
strada Vergiliu,
purtând cravată roşie de pionier,
iar clicul acela m-a răstignit
pe crucea de argint a viitoarelor lacrimi.
O fi blestem,
o fi iluminare?
Capacul de la coşciug, precum ghilotina,
separă trupul de capul care deja a explodat.
Grădina Botanică…
Troleibuzul 93 trece vâjâind prin faţa
porţii ruginite.
Pini finlandezi,
ferigi islandeze,
trandafiri japonezi,
crini imperiali
crescuţi din vasele de sânge ale celor morţi.
Aici a fost odinioară un cimitir
al poeţilor şi farmaciştilor
care spuneau că leacul e otravă şi
otrava leac.
Iar clienţii îi credeau
murind în chinuri groaznice.
Noaptea ca un lac de smoală
în care s-au înecat
pruncii de o seamă cu Hristos,
praful de pe tălpile soldaţilor lui Irod,
stafiile regilor magi
care dau târcoale vulcanului divin,
dar şi ascensorul care s-a stricat,
şi jandarmii care patrulează alene,
stârnind alt praf,
mai înecăcios decât cel primordial,
nimic nu poate fi înţeles.
Zi de zi ne aprovizionăm de la
prăvălia jupânului
care, deşi nu ştie să scrie,
semnează Absurd…