Poeme de Călin Vlasie – Catrene cu Molock
lichid
nu știu unde ai rămas
scrijelit în vid în fulgul de nea
poate în lichidul șiroind
sub frunzele moi din hologramă
deasupra
aici e raiul dar și iadul
dedesupt sunt flăcările iadului
iar deasupra razele raiului
ca atunci când urci un munte de noroi
prospect
citesc atent dar prospectul
nu mă convinge că aparatul
va funcționa doar atunci când
voi ajunge în partea întunecată a lunii
sud
tu ai văzut că Molock a urcat
cu tine
în autobuzul care pleacă spre
sud
lor nu le place sudul ei cred
că e turcit
prea fluid în dimineața înghețată
elihé!
elihé! elihé! nu te mai preface
că nu trăiești printre noi
pe strada frații golești
printre cărți radiate!
transformare
zambile și ghiocei aprinși –
lângă un trunchi de fag
căzut peste poemele mele
la marginea pădurii
Poeme de Mihai Firică
Copacul roșu
Sapă cât mai adânc,
m-a implorat Ivan.
S-a așezat la marginea gropii,
căuta parcă ceva strălucitor
pe care să mi-l pună în palmă.
Cazmaua a eliberat 45 de sfere
luminoase,
le-am agățat de cerul nopții,
dar Ivan nu s-a mai trezit.
Am săpat până la rădăcina
copacului roșu.
Dormi, Ivan! Dormi.
Katia, unde este copilul tău?
Pământul răscolit de viermele
de foc,
talpa mea refuză să-l atingă
de teama de a nu tulbura
somnul fiicei tale, Katia.
De sub moloz nu se aude nimic,
vocile sunt doar în mintea mea,
cor antic mut.
Toți ceilalți nu s-au oprit,
și-au văzut de drum,
fiecare cu destinul în cufere.
Cărți poștale nescrise
Căpcăunul înghite orașe,
a prins în gheare cartiere întregi,
sfărâmă în fălci case,
teatre, blocuri și locuri de joacă.
A înghițit și noaptea
Jurnalul Katiei l-am găsit
căutând-o.
Are doar câteva file scrise,
restul sunt smulse,
altele lipite cu sânge.
Le dezlipesc tăcut,
le memorez apoi rup totul.
Cărți poștale nescrise
ard pe ziduri.
Bucha
Plictisit, călăul a zâmbit
când am pășit,
aliniați ca un stol care risipește
primăvara,
apoi ne-a asigurat că va urma
liniștea:
Am ascuțit tot, atent, ca un
gospodar.
Securea strălucitoare a înverzit
în această primăvară.
Furia de la miezul nopții
Au făcut scrum orașele
au răscolit cimitirele.
Sunt iscusiți în arta lor.
Spaima a curs pe toată câmpia,
o perdea de fum
în spatele căreia se sfarmă strigăte.
În mijlocul nopții a venit
Anastasia,
a sters toate dârele de sânge,
a strâns cioburile,
le-a înghițit.
Nu s-a mai auzit nimic
În parc sunt movilițe pe care
nu crește nimic,
iarba refuză să răsară și
zilnic sunt puse cruci mici,
potrivite pentru copii,
cioplite în grabă.
44 de linguri, 43 de cuțite
Dansez. Un cerc de linguri
și cuțite înfipte în pământ.
Negrul nopții nu se risipește.
Voci și oase care se sparg.
Fără lumină deși au trecut
mai multe zile
de la plecarea fratelui.
Peretele gol, cu urme
de tablouri,
se apropie de noi cu fiecare oră.
Pune capacul!
Numără treptele fără ieșire.
Totul s-a petrecut sub ochii noștri
Bunica trage sania pe zăpada
roșie.
Toți am văzut satul pustiit,
doar ecouri stinse când
câinii au lătrat de sub
pământ.
Totul s-a petrecut pe scenă,
au instalat reflectoare pentru
turiști și diplomați,
apoi au pornit numărătoarea
inversă.
Uită marea!
Cuvintele m-au lovit din spate,
mi-a înghețat privirea,
am mers prin pădurea plină
de cioturi
și cozi de topor
aruncate ici-colo.
Zâmbetul umbrei
(Pentru cea care a fost Jacquelin Alencar)
Soarele nu apune niciodată.
Și nici inima nu încetează
să ofere viață
atât timp cât dragostea o face
să strălucească,
atât timp cât iubirea trăiește.
Nu dispar nici munții,
nici mările,
nici focul din străfundul
pământului.
Soarele nu apune niciodată.
Și nici zâmbetul copiilor
nu dispare,
atât timp cât dragostea mamei
și a tatălui
înseninează cele mai întunecate
zile.
Iar dacă Soarele nu apune
niciodată,
cum ar putea să nu zâmbească
umbra frumoasei J.
care, statornică, va fi mereu
alături de iubitul său?