CCR și plagiatul
Tocmai pentru că Hotărîrile Curții Constituționale sunt obligatorii, e necesar uneori ca ele să fie puse în dezbatere publică, la fel ca proiectele de lege importante. Recent, CCR a decis că Ministerul Educației nu va mai avea în viitor dreptul de a retrage titlul de doctor în caz de plagiat. Ca urmare, plagiatorul va avea posibilitatea legală, odată ce este constatat plagiatul de către specialiști, de a se adresa organelor judecătorești, pe mâna cărora își va păstra sau își va pierde onoarea academică. Nu e vorba de o simplă complicație, de o întârziere a lămuririi lucrurilor, ci de faptul că decizia este pasată de la o instanță profesional competentă să o adopte la o instanță care, neavând de regulă această competență, va trebui să externalizeze expertiza, apelând exact la aceia care alcătuiesc comisiile universitare de resort. Așa cum nu orice domeniu se cade supus unui referendum, de pildă o inovație științifică sau valoarea operei artistice, nici plagiatul nu trebuie supus organului judiciar. E puțin probabil ca un judecător, oricât de capabil în sfera lui de competență, să ia o decizie mai bună și, încă, în domenii extrem de diverse, mai toate specialități de înaltă clasă, decât specialiștii înșiși în fiecare domeniu în parte. Trecerea răspunderii, în acest caz, în seama justiției ar presupune, eventual, constituirea unui tribunal special, cum sunt cele de comerț sau cele militare, ceea ce ar însemna o complicație birocratică suplimentară. Și care i-ar avantaja, nu mai e nevoie s-o spun, pe plagiatori. CCR a mai complicat lucrurile în cel puțin două împrejurări, după câte știu eu: când a obligat organele judiciare să-și asume, în locul CNSAS, răspunderea condamnării foștilor colaboratori ai Securității și când a privat Parlamentul de capacitatea de a hotărî el însuși asupra abrogării unor drepturi ale parlamentarilor. (N.M.)
Violența noastră cea de toate zilele
E un fapt constatat de către mulți: violența face parte, într-o măsură mai mare decât oricând, din viața noastră cea de toate zilele. Violență sub toate formele, verbale sau fizice, mergând uneori până la omor. Săvârșită de oameni de toate vârstele, tineri, adulți, bătrâni și chiar minori. Cu pumnul, bâta, cuțitul, ranga, sabia sau cu arme de foc, nu o dată, interzise. Altfel spus, cu tot ce-i cade omului în mână. E limpede că aceste manifestări, din ce în ce mai frecvente, sunt vârful unui aisberg și, anume, partea vizibilă a violenței latente din societate. Nu trebuie să fii sociolog ca să-ți dai seama că tensiunile din societate, alimentate de instabilitatea politică, de criza economică, de cei doi ani de pandemie, de consecințele războiului din Ucraina și din multe alte cauze, ies la iveală prin aceste acte de violență comise de indivizi sau de grupuri, iar uneori de clanuri organizate. Violența aceasta cotidiană este de două feluri: spontană sau premeditată. Din prima categorie: șoferi nervoși care se iau la bătaie pentru mărunte incidente în trafic; elevi și, chiar mai des, eleve care se păruiesc sau se lovesc cu pumnii sau cu picioarele pentru cine știe ce motiv personal; violatori în serie; bărbați sau „actualele“ sau „fostele“ lor mânați deopotrivă de gelozie ș.a.m.d. Alcoolul sau drogurile constituie de obicei stimulente esențiale. Din a doua categorie: jafuri puse la cale dinainte; omoruri din răzbunare sau la comandă; conflicte între clanuri care au în spate un background; trafic de carne vie ș.a.m.d. Dacă violențele din prima categorie pot fi, deși nu în suficientă măsură, controlate prin eforturi educative (prin care, de exemplu, șoferii agresivi să fie nu doar lăsați fără permis, dar și obligați să urmeze un curs de comportament civic, iar carnetul să le fie restituit condiționat și, în caz de recidivă, să fie trași pe dreapta pentru o cât mai lungă perioadă), violențele din categoria a doua nu pot fi diminuate decât prin lege. Aici nu mai încape nicio speranță de educare. Cu alte cuvinte, pedepsele să reflecte gravitatea cazurilor. Pedepsele în vigoare sunt de regulă derizorii. Să ne amintim de cei șase adolescenți din Bârlad, care au violat în grup o fată, și care, după puțin timp, au fost eliberați, dându-li-se posibilitatea de a se reintegra bine-mersi în societate, spre deosebire de victima lor, care a trebuit să părăsească orașul. Este evident că dacă violența n-a avut decât efecte nesemnificative asupra celor care au comis-o, bietei fete i-a schimbat viața. La nenorocire, au contribuit unii dintre părinții băieților, care au acuzat-o pe victimă de a-i fi provocat. Halal educație! În alte țări, criminalii sau violatorii sunt condamnați la zeci de ani de temniță sau, în multe state din SUA, la moarte. Justiția americană ne-a mai indicat o cale de urmat: l-a scos din circulație pe unul din cei mai vestiți mafioți, pe care nu l-a putut acuza de violență sau de crimă, condamnându-l pentru fraudă sau evaziune fiscală. De ce autoritățile noastre nu-i întreabă pe membrii clanurilor binecunoscute de unde provin milioanele pe care le mânuiesc? Sau cu ce bani și-au construit castelele? Sau cum au adus în țară armele cu care se răfuiesc între ei și cu care amenință întreaga societate? Sau, la urma urmelor, cine le ține spatele, în administrațiile locale sau în poliție? Crede cineva că, anchetați cum se cuvine, n-ar spune totul? (N.M.)
Noutăți editoriale
Semnalăm câteva titluri dintre noutăți editoriale primite la redacție. Astfel, dinamica Editură Neuma este prezentă pe piața cărții cu un nou volum, care atrage atenția: Imagini așternute pe coala văzduhului, o amplă antologie (427 de pagini) din opera poetică a lui Gheorghe Grigurcu, impor tantul critic și poet, pe care I. Negoițescu îl caracteriza cu o formulă concisă, exactă și elogioasă: „Un lirism sever și foarte adânc“. Reproducem aici un subtil poem care confirmă aprecierea criticii: „Treci prin necioplitele suburbii/ ca și cum ai citi scrisorile de dragoste/ ale unei voluptuoase femei agramate// din loc în loc te oprești să-ți tragi sufletul/ dar nu corectezi nimic// aspiri mirosul tare/ al bălegarului risipit primăvara/ între vorbele ce vor rodi mai cu spor.“ (Treci)
La Editura Humanitas, Angelo Mitchievici, colaboratorul apropiat al revistei noastre, publică o excelentă culegere de eseuri, Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare. Despre propunerea sa textuală, Ion Stanomir afirmă: „Cartea lui Angelo Mitchievici este un exercițiu rafinat și somptuos de lectură. Un obiect delicat al investigației intelectuale, ratarea, este alcătuit, treptat, dintr-o suită de instantanee: o panoramă nostalgică, ce unește artele într-o sinteză de culori și de parfumuri. Cei ce adoră tihna visării vor descoperi în acest volum memorabil un ghid al propriilor călătorii. Dincolo de paginile ei se află întinsul fără de capăt al imaginației eliberate.“ De remarcat că tema cărții, ratarea, nu este doar una strict teoretică, ci, așa cum recunoaște autorul, și una existențială asumată: „Dar pot spune că acest gust, sentiment al ratării l-am simțit, l-am trăit în diferite momente ale vieții mele, justificat de un eșec sau, paradoxal, în tinerețe, ca orizont de posibilitate, ca deschidere către perspectiva neîmplinirii, a refuzului ei.“
La Editura Rocart, în colecția „Poeți de azi“, apare volumul Luare aminte, care reunește poeme noi semnate de inconfundabilul poet optzecist Liviu Ioan Stoiciu. Versurile sunt însoțite de o nonconformistă, brutal de sinceră mărturisire a autorului: „Cerând iertare“ – așa începe acest volum. Iertare că îndrăznesc să mai scriu versuri și, iată, să le mai public: depășit moral cum sunt de aceste vremuri nenorocite («pan demie-război»; nu numai). Datorită scrisului (și cititului) mă mai suport, supraviețuiesc (numai când scriu, rar, din păcate simt că nu trăiesc degeaba). Să fac față, mi-am tot distras atenția de la realitățile cotidiene, scriind pentru sertar. Am anunțat, la sfârșitul anului 2017, că nu mai scot nicio carte, era o reacție naturală a mea în dorința de izolare, să-mi mai împac sufletul. Au trecut ani și am luat seama că sunt tot mai dezechilibrat însă, că am nevoie de un «punct de sprijin», pe care nu-l pot avea, previzibil, decât definitivând o carte.(…) Chiar așa, mi s-a ghicit anul morții: 2023 (moarte violentă, probabil accident de mașină), nu-mi amintesc de către cine și când. Un motiv în plus. Cum altfel să întâmpin ultimul meu an «ghicit» decât cu o carte de versuri? Cerând iertare…“
Un alt volum de versuri apărut de curând, tot la Editura Neuma, este Șeherezada de Oana Boc. Am ales un poem: „Am început din nou să pictez/ atras mai mult/ de ceea ce credeai tu că sunt/ și limitat de culorile/ din care încercam să extrag/ nuanțe nesfârșite/ ca ipostazele în care te visam,/ mereu unice, mereu eterice.// Din ochi păstram doar privirea/ și din privire, doar intensitatea,/ din îmbrățișare/ păstram doar strânsoarea/ desprinsă din materialitatea trupurilor,/ iar din tăcerile noastre/ păstram doar fiorul/ alcătuit din unirea neașteptată/ a cuvintelor care ne lipseau.// Așa te pictam, Șeherezada,/ dincolo de culori și de cuvinte,/ doar din respirațiile/ imprimate în secundele/ pe care reușeam să le prind/ în tabloul nostru perfect și trecător.“
În fine, am reținut și o lucrare de istorie literară: Marin Preda. Anii formării intelectuale de Stan V. Cristea, ediția a treia, revăzută și adăugită, care vede lumina tiparului la Editura Aius. Într-o pre față, autorul precizează: „Lucrarea de față reia, într-o formă revăzută, cu foarte multe adăugiri, volumul Marin Preda. Anii formării intelectuale, publicat în două ediții succesive, în 2016 și 2019, și cuprinde studii ce privesc un «portret între oglinzi» al lui Marin Preda, acoperind astfel «anii formării intelectuale», ca om și scriitor, respectiv perioada care începe cu anul 1929, când este înscris pentru prima dată la școală, și se încheie cu anul 1948, când publică primul său volum.“ Lectură plăcută! (Cronicar)