O natură duală

Dacă am supune unui examen radiografic poezia Danielei Bîrzu (și așa întâlnim într-însa nu rareori referințe medicale), am constata că aceasta are un dublu spectru. Pe de-o parte o lume reală cu avatarurile ei preacunoscute, pe de alta o lume a unui imaginar intim care o însoțește cu fidelitate pe cea dintâi. Ferită fiind cea de-a doua de abstragerea speculațiilor întrucât e absorbită de trăirile comunicate ca atare: „modul în care cade lumina în fâșii/ prin ele ne strecurăm dincolo/ ne lipim de geamuri/ corpurile noastre de sticlă încep să se spargă// dincolo e fetița din vis care ne cheamă la ea/ în orbitoarea lumină nu știe că am murit toți/ aproape o putem atinge// aici deasupra noastră nu mai sunt decât norii de/ sânge și praf/ dincolo e liniște e pace e primăvară/ e frumusețea ca într-o fertilizare in vitro“ (pandemic). Numai că nota funestă nu reprezintă un abandon, ci o continuitate în profunzime a lumii aievea, vasală a unei energii ce se metamorfozează însă nu dispare, sugerând ostentativ raportul cu palpabilul: „și se va face pace dar noi vom rămâne robii sângelui/ nostru complet schimbat/ acestei primăveri uriașe în care nu-ți dorești decât să/ zbori atunci când// prea multe lucruri apasă ca și cum ai ține un deget cu/ putere peste o arteră fisurată“ (ibidem). Avem a face cu o materialitate obstinată care, ondulând între formulele imaginarului, reflectând relații dintre suprafețe și adâncimi, rămâne ea însăși în pofida unor intermitente clipe de suspendare. Copleșită de ficțiune, ființa lirică dobândește însă o poftă sporită de real, de un real care ar putea fi depozitarul esențelor: „când electricitatea din aer se descarcă în tine îți/ imaginezi dezastre/ care nu se produc niciodată./ apoi – aceeași oprire la marginea drumului/ unde poți să simți lucrurile esențiale (…) ni se face o poftă nebună de realitate, de aparatele ei/ cu vacuum/ ce ne sorb energia picătură cu picătură/ până vom exploda/ ca baloanele cu gaze fierbinți scăpate din stratosferă“ (sistole). Mirabilul început revine ștergând dezagrementele minore, „și totul ni se pare minunat, un fel de început, un timp în care nu mai observăm/ zgârieturile de pe pereți“ (ibidem). Forța de tractare a producției de față se află într-o zonă intermediară între ceea ce înfățișează percepția noastră și cea fantasmatică. Prima nu e abandonată, ci subtil confirmată prin amestecul de materii, unul tensionat, cu dramatice latențe: „câmp de beton. pe el pășești încet/ și aeroplane de praf/ își întind aripile precum păsările nopții./ e liniște și e seară/ o femeie își ia copiii și se aruncă/ pe șinele de tren./ în direcția mută a soarelui. Se face iarăși iarnă și/ câmpul moare se umple de zăpadă. o zăpadă plină de/ sânge“ (câmp moale). Cu toate că „ceva se oprește pentru câteva sute de ani“, iar noi „nu ne vom aminti, nu vom ști niciodată de ce“, intervine retrospecția copilăriei cum un girant absolut întrucât se înrolează cutezător în prezent: „mă opresc o clipă în timp,/ sunt primul copil cu mitralieră străpungând aerul/ rece și gol“ (antarctica). Anomia își spune cuvântul. Sfârșitul în care nu va mai avea loc nici o aventură, în care spaima și euforia, servitutea și libertatea au un caracter alternativ: „în mijlocul verii/ o lucidă transformare care nu verifică/ nici o lege (…) dar nimeni nu va muri/ ne vom prinde unul cu altul/ de mâini/ vom înghiți Pastilele fericirii/ care vor exploda în burțile noastre/ acesta fiind/ ultimul/ experiment la care vom fi supuși“ (serotonină). Natura tehnică și cea cosmică își descoperă un numitor comun sub semnul luminilor intermitente ale civilizației actuale, „la lumina telefoanelor mobile/ și a celorlalte ecrane albastre de pe care suntem/ urmăriți/ zi și noapte/ atât și scânteierea stelelor în noapte/ din care suntem/ făcuți“ (ibidem). Să reprezinte o atare asociere o pavăză împotriva implacabilei condiții umane? Una elementară în fapt, în pofida rafinamentului expresiv la care se străduiește a recurge autoarea, cu un posibil substrat de sarcasm. Distincția nu mai pare utilă în această exasperare cu o conștiincioasă notificare în pagină. Din nou cu o invocație a primei vârste: „bucăți din tine/ diafane și moi se vor separa. dar cât de simplă să fie dragostea. te uiți/ înspre cer și soarele ți-o va dărui./ singură/ etanșată – inima ta/ fragmentată/ împachetată/ în cel mai ieftin tricou în care ai strâns la piept/ copilul“ (simplitate). Concesiile vin din mai multe direcții. Reveria devine resignată până la asprime, înfățișând note de rechizitoriu: „o iarnă cu miros de medicamente./ ca-n camerele de gazare – gazul otrăvitor/ alunecând/ peste piele/ pe oase/ pe gâturile/ noastre înguste și subțiri./ azi/ soare lipit de asfalt ca de un suflet de bătrân stând pe o bancă în curtea azilului/ așteptând sertralina“ (control). Nu mai puțin deficitar arată visul: „am un vis în care pierd permanent sânge/ am un vis în care pierd permanent încredere/ am un vis în care mă izbesc cu un lift de tavan/ am un vis în care îmi educ copilul să bea 2 litri de apă/ am un vis în care pur și simplu cad“ (zone de acces). Iubirea celest-fizică bate în retragere la rândul său, nu fără o totuși compasiune naturală: „inima noastră și-a pierdut straturile ca o gigantă roșie/ iar acum/ bate doar când ne îndrăgostim“ (incizii). Însăși ființa se repliază în analogii de ultimă speță ale decepției, în primitivitatea protestului pur fiziologic: „sunt ca un frigider scos din priză“, „orașul ne intensifică foamea“ (transparență). Dar și eventualul final al metafizicului: „suntem doar noi și soarele așteptând/ dragostea să crească: un drog pe care să-l inhalăm/ din respirația ei de cretă și var“ (pierderi). De reținut că nici o urmă de diletantism nu se află pe acest drum al dificultuoasei confesiuni, aidoma unui mers pe sârmă fără nici un țel decât el însuși. Meșteșugul deplin al Danielei Bîrzu ne impune s-o apreciem în consecință.