S-a născut la Varşovia. A studiat ziaristica la Universitatea din capitala Poloniei. A făcut parte în 1944 din gruparea de rezistență a insurgenților activi din 1944 de pe Vistula. După înăbuşirea insurecției, a fost deportat în lagăre de muncă forţată de pe teritoriul german, de unde s-a întors în 1945. În anii 1946–1952 a lucrat ca ziarist. Debutează în anul 1947. Principalele volume de versuri publicate: Întoarcerea lucrurilor (1956, 1957), Chitanţă pentru îngustime (1959), Frământări greşite (1961), A fost şi fost-a, Poezii alese (1976), Cară-te (1978), Versuri alese şi adăugate (1980), Oho (1985), Proză veche şi versuri noi (1980), Ultimele versuri (1988 – apărute postum). A murit la 17 iunie 1983.
Studiul cheii
Cheia
are mirosul apei de garoafe
gustul electricităţii
şi ca fruct
e necopt
fiind în întregime
un sâmbure
Nopţi de nedespărţit
1 Noapte.
Mirosul punţii
Paltinul îşi înfige rădăcinile.
Apa luminează pământul.
Piatra ascultă.
Firul de păr cântă.
2 Noapte.
Drum.
Genunchii mei sunt puşi pe gânduri.
Verdeaţa singură nu există.
O altă epocă a mâinii,
altă vreme a legănatului.
Fluturii de noapte şi stelele roşii
se urmăresc;
se văd
borcanele întunecate ale orizontului
din sticlă sunt.
3 Noapte.
Acum creştem împreună,
se rotesc
cartofii oamenii cîinii acoperişurile…
Cine merge? Cine respiră?
Deasupra-mi şi mai departe –
Ramură, tu
dă-mi laba,
să nu ne călcăm unii pe alţii,
piciorul meu e de piatră
să pieriți peşti
spuneţi-ne spuneţi-ne ceva…
simţiţi cum ne bate inima
sub solzi sub cochilii
ah, neliniştea aceasta
s-o alungăm –
să murim împreună.
Autoverificare
Scaunul stă:
articolul adevărului
sculptură pentru el însuşi
adunată într-o legătură
abstracţia realităţii.
S-a rupt.
Şi-a rămas tot o formă
da – candelabru
da – chipul taurului.
Chemarea abstractă a scaunului
atrage acum
întreaga adunătură a realităţii
strânsă într-o legătură
în grămada adevărului
realitatea abstracţiei.
Verde: deci eşti
Eşti… nu eşti…
Şi-n tine cred
ca să mă îndoiesc
din orice n-ai fi
sau chiar dacă
din nimic n-ai fi
– verde eşti –
de la smalţul lunii
din peisajul de iarnă
ești faianţă pur şi simplu
puţin locuită
şi rece –
cu ornamente din copaci şi ceaţă
pe margini
Iar când nu ştiu nimic de tine
nici despre viermele microvidului
care te macină
nici despre numirea ta – zăpadă
sfârşitul cetăţii
talerul
nopţii cu lună
cea mai frumoasă parte
neliniştea rămâne
mărturia visului
Peste gardurile de linguri
Dăinuim noi
– şoproanele din peliculele viselor.
Nu putem nici să tropăim
nici să aplaudăm.
Cel mult
strigăm în limbajul maimuţăresc,
în străbunul nostru dialect,
despre lucrurile mai noi.
Şi într-adevăr
retrăim atunci
propria noastră civilizaţie.
autoportret vesel
Să nu vă gândiţi că-s nefericit.
Mă bucur că gândesc.
Vă gândiţi că mă bucur.
Conştiinţa-i dansul bucuriei.
Conştiinţa mea dansează
în faţa lămpii din ploaie
în faţa unei fărâme de zid
în faţa alimentarei cu maldăre de varză
în faţa mâinii mele neaşteptate
în faţa sculpturii nesculptate a realităţii –
în luxul celei mai bune distracţii
şi a celei mai înălţătoare slujbe
de una singură
conştiinţa mea dansează.
Şi când dansul e în toi,
ca orice hoţoman,
plec în cer –
unde nimic nu se simte,
unde de la început am fost,
înainte de-a fi fost,
unde până la sfârşit fi-voi,
când nu voi mai fi.
Acolo
– bucuria-i de nedescris.
………………
Asta-i tot.
Lui N N
deodată
te desprinzi
din formele amestecate ale străzii
cu proeminenţa picioarelor
feţii
te-apropii – pe jumătate
depăşindu-te – pe jumătate
ce rău îmi pare
de partea cea nevăzută!
pleci – pe jumătate
mişcarea altora
te taie
în bucăţele
mărunţele
nimic nu mi-a mai rămas din tine
aşa
dintr-odată.
Traducere din limba polonă de Nicolae Mareș