Houdini şi Pavel („capitolul învierii“)
Houdini, cel mai mare iluzionist-escapist al tuturor timpurilor era persoana pe care n-o putea ţine nimeni captivă. Dacă puternicul, biblicul Samson rupea frînghii noi de mătase (nici o sfoară nu era pentru el prea groasă), Houdini scăpa netulburat în câteva secunde din/de orice fel de legătură: desfăcea cătuşe şi lanţuri, se strecura afară dintr-o cabină etanşă şi încuiată – eventual submersată – , în care se afla ferecat. A murit la vârsta de 52 de ani, iar când a fost pe punctul de plecare, i-a spus soţiei câteva cuvinte uluitoare: dragă nevastă, trebuie să ne despărţim. Dar dacă există şi acum vreo metodă de scăpare, mă voi strecura înapoi în timp şi mă voi întoarce acasă de pe lumea cealaltă. Timp de 10 ani soţia a ţinut o lampă de veghe deasupra portretului lui, dar Houdini nu s-a mai întors… Iar după 10 ani, resemnată, femeia a stins lumina. Harry Houdini a fost şi actor, cât şi autor: a scris câteva cărţi în care denunţa aşa-zisele puteri supranaturale ale colegilor lui magicieni (l-a criticat inclusiv pe Robert Houdin, al cărui nume îl împrumutase; fiindcă al lui era un pseudonim).
… Capitolul 15 din Prima Epistolă a lui Pavel către corinteni poate fi supranumit capitolul învierii. Nici un alt capitol nou-testamentar nu tratează atât de adânc, în 58 de versete, problema resurecţiei şi cea a noului trup pe care-l vor primi oamenii după învierea „de obşte“. (Mi-am amintit de acest capitol magistral vizionând filmul Sfântul Petru, care s-a dat de Sărbători; film care l-a inclus în scenariu şi pe celălalt mare Apostol, Pavel.) În acest remarcabil capitol, Sfântul Pavel ne prezintă: I. Învierea şi „arătările“ (apariţiile) lui Hristos – apariţii „pe viu“, oarecum deosebite de cristofaniile produse înainte de Întrupare; II. Importanţa Învierii, ca piatră de temelie a creştinismului; şi III. Exemple despre modul cum se va produce învierea morţilor.
Dar învierea este chiar tema principală a evangheliilor, iar evanghelia trebuie ţinută „așa după cum v-am propovăduit-o“ – „cum am primit(-o) și eu“, zicea Pavel. Iată, în ordine, câteva înfățișări ale lui Iisus Hristos înviat: 1). lui Chifa (Petru) și lui Ioan, ucenicul iubirii, apostol, evanghelist și autor al Apocalipsei; 2). celor doisprezece; 3). la peste 500 de frați creștini, majoritatea în viață – deci putându-se supune calității de martori; 4). lui Iacov și tuturor celorlalți apostoli. „După ei toți, ca unei stârpituri (n.n.: avorton) mi s-a arătat și mie, zice resemnat Pavel. Căci eu nu cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 15: 8-9). Iar în continuare – de la versetul 12 încolo – Pavel face o demonstrație pertinentă și cu totul plauzibilă în favoarea ideii învierii.
Și începe cu Hristos, „pârga celor adormiți“, până la apostoli, ucenici, ajungând apoi la grosul turmei, restul credincioșilor. Apostolul ne supune atenției o demonstrație logică: dacă n-ar exista înviere (cum cred și acuma unii), atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă El însuși n-a înviat, creștinismul se prăbușește ca un castel de nisip. Zadarnice sunt toate: propagarea Veștii Bune – de prisos credința: în ce să mai crezi? Ba încă cei 12 apostoli, care L-au urmat trei ani și jumătate (cât o facultate!); care L-au văzut/pipăit după Înviere sunt denunțați ca martori mincinoși. Iată o afirmație puternică – adevăratul tâlc al fenomenului învierii: (căci) „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!“ (v.19).
Un alt argument forte adus de Pavel este practicarea botezului în contumacie, care era un obicei răspândit pe vremea lui: mulți obișnuiau să primească botezul creștin pentru (în contul) rudelor lor și al celor apropiați; convertiți la creștinism, dar morți înainte de a apuca să se boteze: „Dacă nu înviază morții nicidecum, de ce se mai botează ei pentru cei morți?“ (29b). În acest caz și primejduirea zilnică a vieții la care se supuneau apostolii și primii creștini devenea total inutilă. Și ne aducem aminte iarăși, în context, de prigoana dezlănțuită de împăratul roman Nero asupra creștinilor din Roma, căreia i-au căzut victime și cei doi, cei mai mari dintre apostoli: Pavel, decapitat de Nero în anul 69; Petru, răstignit cu capul în jos la scurt timp după aceea. „În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte… m-am luptat cu fiarele din Efes, care-mi este folosul? Dacă nu înviază morții, atunci să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri…“ (v. 31-32).
Dacă n-ar exista înviere, atunci care ar fi fost câștigul martirilor din arenele romane (dați la fiare) și al tuturor celor care-și dădeau viața pentru Hristos? „Fiarele din Efes“ erau acele fiare cu două picioare – „fiare“ umane, care l-au atacat pe Pavel în cetatea zeiței Diana, urmărind să-l suprime – vezi Faptele Apostolilor. Al tuturor isihaștilor care și-au pus viața întreagă în slujba cerului: „Este mai greu să trăiești pentru Hristos, decât să mori pentru El“, spunea unul din părinții pustiei. Apoi, Pavel mai citează și principiul de viață al epicureicilor (subliniat în text). Hedoniști ai primului secol creștin, aceștia nu credeau în nemurirea sufletului, ci promovau o viață îmbelșugată și fără griji; dar mai ales fără gândul la vreo viață viitoare.
Cel mai celebru OM al tuturor timpurilor. Teză la limba română.
Un copil de creștini, elev în clasa a VIII-a, a primit ca subiect la teza de la Limba română să trateze despre o celebritate contemporană, un mare om în viață pe care l-a cunoscut. Iar subiectul ales de el a fost „Iisus Hristos“. Când a adus tezele corectate, profesoara l-a felicitat, dar l-a și interpelat, zicându-i, bine-bine, tratarea tezei e excelentă, dar ai greșit subiectul. Nu trebuia să tratezi despre un mare scriitor, gânditor, sportiv etc. aflat în viață?… Or, Iisus al tău a trăit acum două mii de ani. Iar răspunsul copilului, băiat isteț din părinți înțelepți, a fost: ba da, doamna profesoară. Iisus este într-adevăr personajul istoric care a trăit în statul Israel acum aproape 2000 de ani. Dar El este și acum în viață: am stat de vorbă cu El chiar azi-dimineață, înainte de a veni la școală!
Acum, desigur, veți zice că e ceva suspect, o „lucrătură“ cu acest caz: cum putea un copil de clasa a VIII-a să vorbească cu Dumnezeu-Fiul?… Răspunsul e simplu: părinții l-au educat să se roage seara și dimineața, cât și la masa de prânz. L-au învățat așa: când îți citești „porția“ zilnică din Sfânta Scriptură, îți vorbește Dumnezeu; iar când te rogi – tu stai de vorbă cu El. Ca probă colaterală, aducem în fața cititorului o altă întâmplare reală: Tema din clasa a XII-a, primul semestru – o lucrare de casă – a subsemnatului a fost „Omul, valoare supremă în Univers“. Iar concluzia ei și a elevului de 18 ani: „De altfel, adevărata valoare supremă din Univers nu este omul, materia, ci spiritul; care reprezintă Binele, Adevărul și Frumosul supreme!“ (Era în 1970, iar anul școlar fusese, experimental, împărțit în două semestre, ca la facultate.)
Pietre de hotar şi jurnale în piatră. Lentila tombală
Prima piatră e învierea; este și piatra de temelie creștinismului. O altă „piatră“ este Petru – nume schimbat din Chifa în Simon Petru; despre care Mântuitorul a mărturisit zicând: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea.“ Petru a fost, nu doar cel mai în vârstă, dar și principalul apostol. Exceptându-l poate pe Pavel, Apostolul Neamurilor, care nu s-a numărat printre cei 12, deși are pentru creștinism cel puțin aceeași valoare ca Petru. Dar – păstrându-ne în atmosfera mirifică și sărbătorească a Învierii, trebuie să evocăm aici și vestita lentilă tombală: piatra rotundă, mare și grea care a pecetluit mormântul, blocând intrarea în camera mortuară unde a fost depus trupul Domnului. Fiindcă în vremea aceea, evreii își depuneau morții pe o masă de piatră într-o hrubă săpată în munte. (După același model oriental s-au realizat și mormintele egiptene din Valea Regilor, care dăinuie până azi. Dar Regele regilor n-a avut pe lumea aceasta o locuință stabilă – loc „unde să-și plece capul“ – dar nici un mormânt propriu.)
Se binecunoaște locul de închinare al creștinilor din Roma: pe timpul prigoanelor, sub domnia lui Nero, Dioclețian etc. ei se adăposteau în acele tuneluri subterane de la periferia orașului, numite catacombe. În multe cazuri, când prigoana se prelungea, ele le slujeau și ca locuință, adăpost de lungă durată. Iar atunci își săpau niște nișe în pereții laterali, unde să-și îngroape morții. Locuri care se zideau etanș după depunerea mortului. După obiceiul strămoșilor noștri din preistorie care locuiau în peșteri (care pictau în culori vii pereții acestora; vezi Altamira), și creștinii obișnuiau să umple pereții cu inscripții, cugetări sau impresii cotidiene; un adevărat jurnal în piatră. Unul dintre ei, care urma să fie dat a doua zi morții a lăsat peste veacuri următorul cutremurător mesaj: „Sunt bucuros, nu-mi mai încap în piele de bucurie… Mâine am să mă întâlnesc pe nori cu Mântuitorul meu care a fost țintuit pe cruce în locul meu.“
Lentilă tombală?… Da, pentru că prin ea, deși opacă, se putea vedea mormântul gol.