„cartea aceasta a fost scrisă în vara anului 2009. Atunci, împreună cu Ana, am decis să fim alături de Ștefana, care urma să o aducă pe lume pe Daria. Am stat circa două luni la Genova, o lună înainte de nașterea minunii, și o lună după nașterea ei. În acest răstimp am simțit cum pogoară dulcea pova ră a harului peste capul meu. Am scris ca sub dicteu aproape toată cartea“.
Istoria cărții lui Mircea Petean, proiectată într-o trilogie, începe, așadar, în urmă cu mai bine de un deceniu, la Genova-Pegli, în orizontul unui nou început. Înainte de toate, așadar, Trilogia ligură este cartea unui spațiu identitar, esențial, de la Jucu Nobil (cu cei din neamul lui Pită Caldă, „blînzi, harnici și discreți“ și mămăliga răsturnată pe „dogul din mijlocul mesei“, pe care tata o taie cu sfoara și cu ultima bucată „menită îngerului“). Spațiul identitar e însoțitorul poetului în Liguria, irigînd noul său început: „probabil că toată literatura lumii nu e decît pandantul unei absențe,/ o încercare de a ne aminti o revelație,/ o iluminare avută cîndva/ într-un vis pe care l-aș numi colosal/ dacă nu mi-ar displăcea cuvintele mari/ o încercare eșuată/ mereu reluată/ sub blestemul unui nou eșec/ pînă una-alta însă mă las co pleșită de aroma dimineților/ de iarnă/ cînd bunica mă trimitea să rup crenguțe de prun,/ viță-de-vie și zmeură/ în grădina din preaj ma casei/ o/ dumnezeiască e aroma ceaiului sîngeriu/ cu pîine prăjită dată cu usturoi și untură/ o/ dumnezeiesc e gustul dulce-sărat/ al dimineților de iarnă de altădat’/ e vremea să aprind lumînarea de ceară/ de pe măsuța de cedru/ din camera de rugăciune,/ lîngă cartea sfîntă și ramura de măslin/ căci s-a făcut seară“.
Poezia lui Mircea Petean nu admite decît rareori raporturi tensionale, căutînd, mai degrabă, ceea ce e semnul unui continuum existențial. Astfel, Liguria primește Jucu Nobil care vine cu ironia caldă ce parodiază subtil verbul homeric: „cîntă zeiță efortul civilizator al ligurului/ care sapă în piatră seacă,/ în vreme ce la noi pămîntul mănos a ajuns pîrloagă/ cîntă zeiță minunea apariției teraselor și straturilor pline/ de verdețuri pătlăgele vinete și roșii viță-de-vie/ rozmarin fave și bostani/ în vreme ce la noi în cernoziom cresc doar buruieni și scaieți“.
Liguria, Genova-Pegli reprezintă ceea ce aș numi un spațiul ființial, întregind structura de profunzime a ființei interioare, sub semnul unei constelații simbolice guvernate de șarpele psihopomp. Șarpele e adevărat, rămîne înrudit cu adîncurile telurice, o încarnare a sufletelor morților, dar, totodată, șarpele e și întruchiparea strămoșului, paznic al casei. Iată șarpele casei lui Mircea Petean, în fapt, al poeziei sale: „azi-noapte m-a muncit pînă la epuizare/ același vis/ un vis ce părea că nu mai sfîrșește/ aș fi vrut să mă scol și să-l transcriu imediat/ dar adevărul e că pierdusem plăcerea/ scrisului nici măcar pe aceea a rostirii/ nu o mai aveam încet, încet deprinse sem –/ cum m-am mai exprimat – gustul tăcerii/ se făcea că începusem o carte în vis/ pe care continuam s-o scriu în realitate/ cartea din vis se prelungea miraculos în realitate/ sau in vers nu mai știu precis/ cert e că mă aflam pe un prag și-l tre ceam/ cu o ușurință uimitoare/ dincolo de prag ședea un ins/ care ținea în brațe un șarpe/ e șarpele psihopomp – zicea/ iar eu am recunoscut în el pe hermeneutul/ mitolog pe mitograful care vorbind odată despre/ Parcursul poeziei române de la originile sale obscure/ la obscuritatea lui Mircea Petean s-a pierdut/ în hățișul pădurii pe care comuniștii o plantaseră/ pe văile și colinele secolului trecut/ și eu și-ai noștri ne-am grăbit să-l dăm dispărut/ ca și cînd ar fi fost înghițit de tentaculele caracatiței totalitare“.