Ironie bine temperată și pe alocuri chiar duioasă

Nicolae Prelipceanu ocupă o poziție aparte în generația sa, nu atât prin remarcabila longevitate artistică sau prin consacrarea mai târzie decât cea a altor colegi, cât prin singularitatea modelelor și a poeticii sale. Această singularizare – creatoare, iar nu orgolioasă – este cu atât mai evidentă astăzi, când poezia sa intră, vrând-nevrând, în dialog cu cel puțin două modalități mai noi, prezente pe piața literară (optzecismul, respectiv poezia de după 1990).

Recentul său volum, intitulat misterios funa máro, este departe de a reprezenta o surpriză, ceea ce nu înseamnă că nu este o apariție remarcabilă. Prelipceanu s-a așezat încă de la debutul cu Turnul înclinat (1966) într-o paradigmă destul de „subțire“, din păcate, în literatura noastră: cea a scriitorilor care nu coboară niciodată sub nivelul lor. Și, în subsidiar, nici nu vânează capodopera unică și irepetabilă, ci edifică prin travaliu literar sobru o operă, în sensul propriu al acestui termen. Din când în când, promontoriul unei creații poetice lucide, bine alcătuite, face loc câte unui „pisc“ (cum se întâmplă cu volumul de față). Dar atât structurile operei, cât și modulațiile inconfundabile ale vocii lui Nicolae Prelipceanu sunt prezente în toate volumele sale.

funa máro nu continuă tema, gravă chiar dacă abordată (auto)ironic, fugit irreparabile tempus, din volumul anterior, la pierderea speranței (2013). Cele cinci cicluri care îl alcătuiesc sunt mai degrabă un sinopsis al temelor principale care îi subîntind creația (nu doar cea poetică), dacă nu cumva putem vorbi și de o reluare deliberată a acestor teme în altă cheie decât cea în care au fost tratate în culegerile mai vechi.

Primul ciclu, de pildă, intitulat patrioticéle, trimite la mai vechea poezie de atitudine civică, din volumul Ce ai făcut în noaptea de Sfântul Bartolomeu (1999). Ale cărei rădăcini sunt, de altfel, încă și mai adânci în poezia lui Prelipceanu, pornind de la acele parabole lirice care în perioada comunistă, cum spune Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, „au părut suspecte, deși erau mai curând ludice“.

acum a dispărut atât comunismul care vedea conspirații în nevinovate jocuri ale inteligenței poetice, cât și seriozitatea angajării civice din primul deceniu democratic. Poetul trăiește, în consecință, și detașarea de imperativul implicării prin cuvânt (care-i permite să împingă ludicul până la un arghezian exercițiu de stil), și libertatea de a trece prin subiecte „grele“ cu o inimă ușoară: „corcituri spurcăciuni nefericiți endemici și purtători de putreziciune/ asta sunteți/ sau ați fost odată în cazul în care nu mai sunteți deloc/ picioare uitate în marș forțat spre o lume mai bună/ un bec stins de pe partea cealaltă mi se aprinde în cap/ și totuși nu mai înaintez decât în genunchi/ ale cui sunt/ ale cui vor fi toate astea peste câteva secunde apărute așa din senin/ te întrebi“. Dar „inima ușoară“ e doar o capcană, căci poetul mânuiește la fel de sigur și vorba spusă în față, fără ocolișuri, trecând pieziș prin ipocrizia contemporană: „ce tristețe să trăiești o viață de sfânt și să ajungi doar o pungă de tacâmuri/ la care se înșiră din nou cozile de altădată la frații petreuș/ […]/ cozile urcă spre patriarhie sau chiar și mai sus/ viața noastră a fost orânduită între oase/ îți rup oasele striga torționarul/ mi-au rupt oasele suspinau victimele/ vai oasele mele cântă maneliștii vremurilor noi/ coadă la oasele sfinților să ne facem bine să nu ne mai fie dureri în loc de viață/ coadă la tacâmuri altădată ca un antrenament pentru ce avea să urmeze/ coadă la și coadă la“. Nicolae Prelipceanu transformă (aproape) pe nevăzute angajamentul etic într-o meditație, mai degrabă amară, pe tema condiției umane. Una mereu tragică, dacă nu tragicomică, deoarece istoria are prostul obicei să se repete: „pe măsură ce trece timpul peste mine și peste voi/ istoria se scălâmbăie și-mi apare clar chipul hidos/ al unui fel de iazmă din spatele ei/ ca atunci când dosul oglinzii s-a coșcovit/ și brusc se vede cel care manevra de acolo marionetele/ în toată splendoarea lor“. Spectacolul ei devine grotesc, asemenea unei curse de viteză desfășurată nu cu automobile de performanță, ci cu… dricurile, cum spune titlul unei poezii din acest ciclu, a cărui formulă complexă nu încape în banalul râsu’plânsu’.

Dar Nicolae Prelipceanu nu este numai un strălucit ironist, cel mai casant pe care-l avem în poezia noastră de azi. El este în același timp și un iscusit autoironist: unul care își „desfrunzește“ fără ezitare propria personalitate, cu o răceală demnă de o disecție pe un corp străin, după cum sugerează cel de-al doilea ciclu din volum, intitulat euri: „ar trebui să cer iertare tuturor celor cu care am vorbit măcar un cuvânt/ pentru că le-am irosit o clipă din viața atât de scurtă a lor/ ar trebui să cer iertare bărbaților și femeilor și copiilor/ pe care nu i-am putut suferi niciodată/ și tuturor celor care au crezut că mă iubesc atunci demult/ iar eu le-am întors spatele imaginându-mi că am alte preocupări/ nu aveam/ eu eram nimeni care se crede în viață/ nimicul crezându-se altceva/ acum că vine sfârșitul poate că ar trebui să fiu mai indulgent cu mine/ dar de fapt dimpotrivă mult mai rău decât mă înfățișez aici/ așa/ cu acest pamflet prea blând față de tot ce am stricat pe lumea asta“. O splendidă poezie din acest ciclu duce, de altfel, arta îndoielii de sine până în străfunduri, acolo unde nu mai rămâne în picioare, ca-n ultimul vers, decât semnul întrebării: „când e la tine toamnă și când e dimineață/ când e la tine vară și când răsari din ceață/ ce sumbre ore-ți mai măsoară ziua/ te mai ating zăpezile de pe kilimandjaro/ vre o dată/ și bicele ploii de vară/ sau ești de-acum doar tăbăcit de-atât trecut/ și nici chiar orele și nici chiar zorii/ nu mai vor să treacă/ decât prin depărtări/ din ce în ce mai iluzorii/ ?“.

Ciclurile al treilea și al patrulea, trecutele și trecuții și ultimele credeam, configurează, ca un contrapunct venit la timp al meditației (auto)dizolvante din primele două, un spațiu al rememorării afective a „zăpezilor de altădată“. O rememorare în cheie ghidușă, se înțelege, căci Nicolae Prelipceanu este în fond un temperament delicat, care se ferește să-și expună vulnerabilitățile și nostalgiile în piața publică, preferând prea-liricei elegii un mai sigur carnaval poetic, al cărui cod îl înțeleg numai cei de-o ființă cu poetul: „ne mișcam greu dimineața devreme/ sau încă noaptea dacă m-ați întreba pe mine/ căram tot felul de lucruri/ necesare în inima deltei/ și la un moment dat l-am întrebat/ dragă drăgă nu cumva am luat prea puțină vodcă/ și iar s-au auzit pașii noștri târșâiți prin pulberea/ de la chilia veche/ și apoi vocea lui de bariton radiofonic/ oricum nu putem căra cât putem bea“. Alte texte din aceste cicluri (cum ar fi poemul pomelnic sau sala oglinzilor) sunt de-a dreptul niște invocații incantatorii, aproape golite de nuclee semantice, pe jumătate grave și pe jumătate ludice, ale spiritului/ spiritelor literaturii înseși: nu operele, ci existențele poeților dispăruți constituie materia din care se alimentează poezia, ca într-un soi de barbiană autofagie.

În acest context atât misterioasa sintagmă funa máro – care este, firește, în întregime inventată și nu înseamnă în sine nimic, ci funcționează ca o mantră boemă –, cât și ciclul final, intitulat, firește, după „ultimele credeam“ adaugă o tușă relativistă, îmblânzind ironia casantă de la începutul volumului și strecurând o neașteptată tușă duioasă, delicată. Nicolae Prelipceanu se relevă aici ca un creator ludic și lucid, arhitect discret al unei poezii „subversive“ (căci operează, în spirit bacovian, pe dedesubtul a ceea ce „se vede“, adică a palierului semantic evident). Îmi place mult mobilitatea sa afectivă și ambitusul larg al vocii, dublate de o remarcabilă brevilocvență a discursului și de o artă aparte a livrescului. Care e tratat într-un stil propriu de sfumato, în care aluziile și trimiterile sunt obscurizate și tulburate cu mare finețe.

Avem în funa máro un volum de vârf al lui Nicolae Prelipceanu, a cărui formulă lirică nu epatează, dar convinge.