un nou substanțial volum consacrat Monicăi Lovinescu ni-l oferă Angela Furtună. E nu doar un gest pios, ci și expresia unei conștiințe istorice necesare față de vârful de lance al conștiinței critice pe care l-a reprezentat aceasta, alături de Virgil Ierunca, în deceniile totalitarismului comunist. Întrucât azi marea doamnă a Europei libere pare să fi intrat într-un con de umbră. Atitudinile de mare consum moral, nescutite de riscuri, să aibă parte de o fatală indiferență a succesorilor, aidoma unei nemeritate punițiuni? În chip similar nu s-au petrecut lucrurile și cu înfăptuitorii Marii Uniri din 1918, în chiar primii ani după înscrierea acesteia, pentru a nu mai vorbi de alte personalități ale rezistenței noastre anticomuniste? Paginile Angelei Furtună au rolul de-a corija un atare decepționant fenomen prin atenta relevare a meritelor pe care aproape legendara figură în cauză le poseda cu prisosință. Începând cu funcția paradigmatică pe care a împlinit-o și ne îngăduim a crede că o poate avea și postum: „un model de cetățean pro-european și pro-democrație“. Mai precis avem a face cu „intelectualul specific“ epocii noastre, gata a-și pune „competențele în slujba Cetății și a politicilor publice“. Paradoxal, Monica Lovinescu, promotoarea prin excelență a ceea ce s-a numit cu un dramatic accent „etica neuitării“, e trecută cu vederea tocmai în punctele cheie ale respectivului subiect. Vexațiunea pe care a încercat-o avea drept explicație pe de o parte „amnezia cuprinzând peisajul intelectual din România“, iar pe de alta felul în care publicul a ajuns a neglija sintagma „procesul comunismului“, în presantul plan moral ce-l conține, pentru a nu mai insista pe cel de natură juridică: „Zidul Berlinului nu s-a năruit cu totul mai nicăieri“, constata cu tristețe Monica Lovinescu, iar la noi ca și în alte locuri „mai circulă încă, despletite, fantomele“. În nu mai mică măsură pledoaria sa, strălucit acompaniată de Virgil Ierunca, a vizat practica oneroasă a dublelor standarde în judecarea totalitarismelor de dreapta și stânga. Pe când în relație cu nazismul și cu mișcarea legionară constatăm o condamnare totală, comunismul se bucură încă de o voalare penibil tendențioasă. Discursul fondat pe memorie pe care l-a cultivat cu abnegație Monica Lovinescu a atras mereu atenția asupra unor culpabile amânări sine die a măsurilor ce se impuneau pentru normalizarea situației: „Am ieșit din marele spital al totalitarismului, neoperați, încă nevindecați, purtători mai departe de germeni, contaminatori și contaminați laolaltă, într-un nefiresc amalgam. Accesul la dosare pe plan individual, consultarea arhivelor de către cercetători ar risca să ne ridice febra, iar nouă ne place să ne credem convalescenți și, pentru a perpetua iluzia, pur și simplu nu ne luăm temperatura. Nu încă. Amânăm.“ „Sindromul amânării“, precum se știe, a suspendat lustrația ce s-ar fi cuvenit operată în primii ani de la înlăturarea puterii comuniste, în temeiul ardentului punct 8 al Proclamației de la Timișoara. Pe o cale comună cu două gânditoare tangente, Jeanne Hirsch și Hannah Arendt, Monica Lovinescu exprimă ideea conform căreia nefasta caracteristică a ambelor totalitarisme o alcătuiește, după cum scria Hannah Arendt, pur și simplu suspendarea condiției de ființă umană: „Scopul constant al unui astfel de regim totalitar, scop realizabil în cadrul concentraționar (lagărul devenind modelul societății), este de a pune populația în afara legii. (…) Marginalizarea oamenilor în societate. Incertitudinea fundamentală întreținută asupra condiției umane însăși. Tiraniile ucideau: totalitarismul urmărește o crimă inedită până la el: uciderea în om a persoanei morale.“ În consecință, „independența“ față de Kremlin, fariseic afișată la un moment dat de regimul Ceaușescu, rezultă din noua tactică adoptată de acesta în lupta cu disidenții, cea a azilurilor psihiatrice. Naționalismul său parodic, aparent contrar doctrinei marxiste, indica o comunitate a puterilor abuzive de tip comunist și nazist. Iar ca răspuns la întrebarea lui Platon: cine trebuie să conducă, Monica Lovinescu se asociază cu Karl Popper care punea sub semnul dubiului procedeul democratic, deoarece „Hitler a ajuns la putere în mod legitim și legea referitoare la puterile depline, care l-a propulsat ca dictator, a fost decisă de o majoritate parlamentară“. Soluția n-ar putea fi alta decât cea de ordinul identificării nemijlocite a dușmanilor societății deschise. Însăși înmormântarea Monicăi Lovinescu (în 2008), a avut loc, atât de semnificativ, „într-o tăcere aproape conspirativă, în cavoul familiei Lovinescu de la Fălticeni“, indiciu al uitării care „pare a da târcoale din nou martirilor istoriei naționale, gândirii și adevărurilor istorice românești“. Apelul remis președintelui și premierului României de atunci, pentru „decretarea doliului național și organizarea funeraliilor naționale în ziua înmormântării în Fălticeni a rămășițelor pământești ale soților Monica Lovinescu și Virgil Ierunca“, a rămas fără răspuns. Dar indiferența insolentă n-a constituit unica reacție negativă a posterității față de atât de incomoda personalitate. Consemnează Angela Furtună: „Chiar când se împlineau 90 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu (noiembrie 2013), o mare revistă literară din România, am numit aici „Contemporanul“, dezlănțuia împotriva autoarei o campanie imundă.“ Se pot reține uluitoarele afirmații ale lui Eugen Simion, potrivit căruia ar fi existat o postură antilovinesciană a Monicăi, apelul său la etică în raport cu ignominiile regimului comunist contrazicând principiul autonomiei esteticului. Cum ar veni a te ridica împotriva unei anomalii ar echivala cu confirmarea acesteia… Continuă Angela Furtună: „Eugen Simion pare să fi uitat cât sprijin colegial și critic a primit din partea Monicăi Lovinescu, în mod real, prin generoasa analiză a Întoarcerii autorului, prima oară la 27 august 1982, la Radio Europa liberă, în plină noapte ceaușistă. În stilul românesc malefic, când i-a venit bine, omul s-a sucit, aruncând o anatemă teribilă asupra unui, cândva, coleg de apărare a valorilor și a culturii românești. După ce Monica Lovinescu s-a stins, i-a pângărit mormântul simbolic. Mulți confrați vânători de cariere și specialiști în omerta i-au urmat Academicianului calea, dorind ca Monica Lovinescu să dispară definitiv.“ Iar loiala, temerara, exegetă a Monicăi Lovinescu care este Angela Furtună n-a scăpat nici d-sa prigoanei unor oficiali din partea de țară unde domiciliază, care într-un fel o poate onora: „S-a dorit eliminarea mea totală, ca om și ca scriitor, dar și eliminarea atitudinii mele de fidelitate nedezmințită față de dreptul Monicăi Lovinescu de a rămâne un model pentru români.“
Nota redacției: Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost incinerați, conform dorinței lor, la Paris. Urnele au fost aduse cu un avion special la București. Pe Aeroportul Otopeni, a avut loc o ceremonie solemnă, la care au participat numeroase personalități din lumea literară și politică. Ulterior a avut loc la Ateneul Român o comemorare a celor doi. De asemenea, conform dorinței lor, la Fălticeni, urnele au fost coborâte în pământ cu discreție.