Scriptor. Timpul nostru tinde a se replia în inform. Încercăm a-l trage înapoi în formă cu ajutorul textului.
*
Scriptor. Imagini care visează în locul nostru. Uneori doar cuvinte.
*
Spaima purtătorului unei iluzii când constată că, prin miracol, aceasta a ajuns la împlinire.
*
„Cu ani în urmă, pe vremea războiului, am simțit că salvarea nu avea să vină nici de la noi principii, nici de la o reformă a rațiunii, așa cum postulase Ortega în ultimele sale cursuri. Ci de la ceva care să fie rațiune, dar mai amplu; ceva care să alunece și prin interiorități, ca o picătură de ulei care liniștește și suavizează. Ce caut eu este… rațiune poetică“ (Maria Zambrano).
*
X în egală măsură invidios pe bucuria lui Y și pe durerea acestuia.
*
Patetismul lucrurilor vechi pe care nu le mai poți salva, care se străduiesc a te salva ele pe tine.
*
„Lanul de lângă râu, pomul de lângă drum, femeia de la fereastră n-au un sfârșit bun“ (proverb catalan).
*
Spectator. Atât de impresionat de prima parte a reprezentației unei piese de teatru, încât părăsește sala unde are loc aceasta, spre a nu-i mai vedea finalul ce i-ar putea conturba absorbanta impresie atinsă.
*
„Un sens ultra-delicat al arbitrariului face să îmi repugne istoria. De altfel, orice istorie alege – o epocă, o națiune, un gen de fapte și aceasta este suficient. Istoria nu a fost niciodată elaborată în plenitudinea mijloacelor pe care omul le poate desfășura, nici în plenitudinea, nici în rigoarea, nici în franchețea arbitrariului. Istoricii nu știu că fără a altera ceva în materiale există o infinitate de moduri de a vedea, de a conjuga, de a aranja și de a număra. A nu ști nimic cu adevărat, caracteristica istoricului“ (Valéry).
*
Senectute. Abia ai putut întrezări muchiile lucrurilor și deja s-a făcut târziu.
*
Toate cele ale vieții devin tot mai dificile. Dar viața însăși? Bizar, într-un strat mai adânc, viața se degrevează de sine, înclină spre o cinică indiferență, rezultat al acestor dificultăți progresive pe care le conține.
*
Se cunoaște pe sine extrem de puțin. Nu se poate descifra. Un analfabet al sinelui.
*
„Biblioteca Națională din Israel a publicat pentru prima dată online o colecție de manuscrise, scrisori personale și desene ale scriitorului Franz Kafka, relatează agerpres.ro. Printre lucrările publicate se află un caiet de studii ebraice care i-a aparținut lui Kafka, precum și trei ciorne ale volumului Pregătiri pentru o nuntă la țară, o lucrare neterminată. Documentele s-au aflat în proprietatea lui Max Brod, cel mai bun prieten al lui Kafka și legatarul testamentar al scriitorului“ (Historia, 2021).
*
Senectute. Angoasa sfârșitului poate inspira nevoia de provizorat. O acută nevoie.
*
În dimineața vieții trec anii, apoi se-ngrămădesc deceniile, pentru ca la crepuscul anii să devină din nou distincți.
*
A.E.: „Totul se poate preface în vis. Până și o mâncare sau o băutură când ajung a ne lipsi, nu-i așa, colega?“
*
Poezia lui X: un ton înalt, patetic, dar în cadrul unui eu modest, aidoma unui tablou michelangiolesc pe un timbru poștal.
*
„Religia modernității. Acel «trebuie să fii absolut modern», lansat de Arthur Rimbaud, într-o zi de beție și de geniu, dar care, reluat apoi, fără nuanțe, de toți nătărăii și cretinii pe care-i numără Franța, a sfârșit prin a deveni una dintre cele mai rele idei primite de noi. «Modernitate» cum, de fapt? «Absolut», de ce? Nu este pusă întrebarea. Nu este discutat imperativul. Și nimeni, în afara câtorva cărturari, nu pare să găsească bizar că numita religie are cu siguranță meritele, virtuțile sale de netăgăduit, că a fost și rămâne cea mai binevenită dintre armele împotriva prostiei sau a înapoierii în artă – dar că a putut fi, în același timp, o atât de formidabilă mașină în mâinile totalitarilor. (…) Roland Barthes, în ziua când, conștient și el de dezastru, slobozește al său faimos și foarte frumos: «Dintr-odată, a fi modern mi-a devenit indiferent»“ (Bernard-Henry Lévy).
*
O disperare senină cum o reculegere favorabilă rugăciunii.
*
E prea târziu. Nu mai are ce pierde, din care motiv Destinul îi poate lăsa aparențele de câștigător.
*
„Nimic nu este mai greu de făcut inteligibil decât ceea ce e de la sine înțeles. Dacă e descoperit sau regăsit, dezvoltă o forță explozivă“ (Ernst Jünger).
*
Scriptor. Și însuși renumele i se dovedește păgubos asemenea unui blestem.
*
„Eu vorbesc ca om și, vorbind ca om, mă uit la pisicuța mea Japonica… Aș dori din tot sufletul nu să trăiesc ca ea, ci să am demnitatea ei, care aparține felinelor, în genere… Aș dori din tot sufletul să fiu aristocrat ca Japonica… Vezi, există niște calități umane, care nu sunt numai umane și pe care, în mod ciudat, nu le-am văzut la nici un om atât de împlinite ca la Japonica… Mulți trec pe lângă ele și nici nu le bănuiesc măcar“ (Gellu Naum).
*
Citindu-ți propriile însemnări de acum trei-patru decenii, te percepi surprinzător înstrăinat de cel care ai fost, pe cale de-a deveni un imprevizibil Celălalt. Nu cumva, Doamne, se va întâmpla așa ceva și în transcendență, unde nu te vei mai recunoaște?
*
Scriptor. Sub tristețea textului său se găsește o tristețe mai adâncă, din păcate inomabilă.
*
„Cine a spus Ajunge!, a pierit“ (Fericitul Augustin).
*
Senectute. Timpul ne transformă în caricatura a ceea ce am fost, Destinul ne transformă în caricatura a ceea ce nu am putut fi.
*
Nepregătit pentru acel vis al său ca pentru un examen.
*
„Este o veche obișnuință a mea ca impresiile pure, fie ele dureroase sau frumoase, dacă au atins cel mai mare grad de puritate, să nu le mai las să se desfășoare în propria-mi ființă, ci să le tulbur și să le izgonesc prin impresii noi, neprevăzute, palide încă. Nu e aici intenția rea de a-mi dăuna mie însumi, ci o slăbiciune care mă face să nu mai suport puritatea vreunei asemenea impresii, care nu s-a instalat singură, ci caută, mai degrabă, plecând de la invocarea în aparență capricioasă, să-și afle un culcuș în liniștea mea lăuntrică, în loc să se reveleze ea însăși, cum s-ar fi cuvenit, și să-și strângă alte forțe în sprijinul ei“ (Kafka).
*
Atât de convins de mediocritatea sa iremediabilă, încât tocmai acest factor îi produce o dispoziție pacifică.
*
„Dumnezeu nu răsplătește rezultatele, ci intenția“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
*
Conștiința faptului că ai ratat un obiectiv îți poate îngădui să te cunoști mai bine decât conștiința faptului că l-ai atins.
*
Vise sociabile, care se povestesc unele altora.
*
„În țările anglo-saxone, sectele îngăduie cetățeanului să dea frâu liber nebuniei sale, nevoii sale de dispută și scandal; de aici diversitatea religioasă și uniformitatea politică. În țările catolice, dimpotrivă, resursele de delir ale individului nu se pot pune în valoare decât în anarhia de partide și facțiuni; aici își satisface el pofta de erezie. Nici o națiune n-a găsit încă secretul unei înțelepciuni egal împărțite între religie și politică“ (Cioran).
*
Dificultate. Vrea să-și facă un examen de conștiință înainte de-a avea o conștiință.
*
Senectute. Sporește capacitatea de-a intui noul în ceea ce ține de trecut, de-a valida trecutul prin acest nou pe care-l poți descoperi într-însul.
*
Senectutea scriptorului. A trăi, a scrie? Viața însăși devine text, fără rest.
*
„Din alte vremuri, un titlu simpatic de carte: Dicționarul artei, curiozității și bibeloului, de Ernest Bosch, lucrare apărută în 1883, la Paris“ („Dilema veche“, 2021).
*
A.E.: „Recunoaște: neplăcerile de care ai parte se dovedesc grijulii față de tine. Sunt imprevizibile, variate, de calibru divers spre a te scuti de plictis“.
*
„Puritatea absolută, absolută, da, o admitem. Dar virtutea (care-i înfrânare, deci presupune dorința păcătoasă) ne indispune. Și totuși G. B. Shaw recunoaște că virtutea, fiind obținută prin luptă, e superioară. Lui Dostoievski i se datorează o viziune ce pare definitiv explicativă: am fost în paradis, în lumea inocenței; am căzut, ne-a murdărit păcatul; prin mântuire ieșim din mocirlă și ne îndreptăm iar spre inocență; de data asta însă va fi o inocență meritorie căci se va păstra, îngrozită, amintirea răului și va fi afirmarea conștientă a binelui, o trăire, nu o simplă stare. Așa se înțelege de ce omul va fi socotit deasupra îngerilor“ (Nicolae Steinhardt).
*
Slăbiciunile îți apar în conștiință atunci când nu te mai poți împotrivi lor. În restul timpului stau în umbră, prudente, dar nu mai puțin active.
*
Acum, către final, realizezi cu strângere de inimă faptul că ai cunoscut atât de puțin lumea în care ți-a fost dat a trăi, ca și cum, dacă ar fi fost vorba de o persoană, ai fi putut spune că e doar o cunoștință din vedere.
*
„Nu toată lumea ciocnește ouăle de Paște așa cum o facem noi. În Bulgaria, de pildă, după Liturghia de Înviere, creștinii sparg câte un ou roșu de zidurile bisericii, iar acest prim ou spart trebuie să fie și primul mâncat. În nordul Angliei, se organizează o adevărată competiție a ciocnitului de ouă, câștigător fiind considerat ultimul care și-a păstrat oul intact. La creolii din Louisiana, unde se desfășoară un joc asemănător, cine câștigă concursul mănâncă, după fiecare rundă, ouăle celor care au pierdut. Un alt joc cu ouă de Paște este concursul de rostogolire a acestora, în josul unei pante, un obicei cu care se distrau copiii din Anglia și Germania, și care făcea trimitere la piatra ce s-a prăvălit de la gura mormântului unde a fost îngropat Isus. La francezi, ouăle rostogolite erau crude și marcate, pentru a identifica proprietarul, cel care rezista fiind declarat «oul victoriei».“ („Formula As“, 2021).
*
Senectute. A tempera emoțiile acute, a le anima pe cele obosite, acesta ar reprezenta programul standard al vârstei, dar de câte ori totul nu este cuprins de un clocot surd, pesemne final, care unifică tot ce-a mai rămas?
*
Scriptor. Nu mai ai nicio putere reală asupra viitorului, din care motiv pasiunea ta a devenit cea de a-ți înjgheba un trecut. Cu devotament, dacă nu cu stil. Un trecut-prezent.
*
Din zi în zi memoria se topește aidoma straturilor de zăpadă, în primăvară. Rămâne țărâna, în așteptarea noastră.
*
„Uneori mă gândesc că intensitatea cu care mă preocupă în permanență cei care dețin puterea îmi va secătui toate forțele. Este precum pedeapsa persană a covatei, despre care relatează Plutarh, deținătorii puterii fiind viermii. Cât a mai rămas încă din mine? Ce am de a face cu aceste creaturi îngrozitoare? De ce trebuie s-o fac – și oare nu voi suferi o înfrângere, așa cum li s-a întâmplat și atâta altora până acum? Pot oare să-i vin de hac puterii? Ori poate îi voi insufla, prin dușmănia mea neiertătoare, forțe noi“ (Elias Canetti).
*
Un poem, un aforism, precum dansul pe poante al unei balerine. Un singur pas verbal greșit și se produce căderea.
*
Sunt propoziții ipocrite în sine și propoziții ipocrite prin felul prin care se operează cu ele.
*
A găsi, a recupera. Tandra prioritate a recuperării.
*
„S-a lămurit: găina a fost mai întâi, întrucât oul conține o enzimă pe care n-o putea lua de altundeva. A, și încă ceva: mirosul a preexistat planetelor; practic, nimicul avea un parfum anume“ („Dilema veche“, 2021).
*
Moartea: momentul decisiv al confruntării ființei cu Destinul său, întrucât nici unul din cei doi factori n-ar mai putea fi schimbat.
*
„Neînsemnătatea, prietene, este esența existenței. E cu noi peste tot și tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea s-o vadă: în grozăvii, în bătăliile sângeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj ca s-o recunoști, în condiții atât de dramatice, și să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea, trebuie să înveți s-o iubești“ (Milan Kundera).
*
Odată cu memoria scade și curiozitatea, desigur spre a o proteja.
*
Confuzii. Placiditatea e luată uneori drept blândețe, iar blândețea drept bunătate activă.
*
Remediul amintirii? Ea însăși.