Căpitanul Florente Manillas aruncă o privire pe geam. Oboseala își spunea cuvântul, căci era târziu. Noaptea coborâse de mult și se părea că „procesul“, așa cum îi zicea el, va dura, chiar dacă puzderia de stele pâlpâiau foarte hotărâte pe firmamentul de catifea al cerului. Transpirase ca un cal de cât lovise – nu se mai uita unde lovea, ochii injectați i se înecaseră de sudoare, sânge și draci, dădea aiurea, și-n stânga și-n dreapta, ca surdul în clopote – își lepădase deja vestonul și rămăsese în maiou, trecând la o altă abordare. „Unde-i, mă, paraxenia aia de jivină cornută, chupacabra aia blestemată? Ziceți, mă, nenorociților, ce-ați făcut cu ea! Ați tăiat-o-n bucăți și p-ormă ați vândut-o sau o țineți priponită pe undeva? Și cică ar mai fi fost vorba și de o oglindă. De mare preț, se spune inestimabil… Ați încurcat-o rău de tot, panaramele dracu’. O să vă tăbăcesc până o să mărturisiți! Vă puneți cu mine, hă??!… Eiii, las’ c-o să spuneți voi pănă la urmă și țâța care ați supt-o, mama voastră de tâlhari și de bandiți!“. Cum era și firesc în astfel de situații, anxietatea își pusese amprenta pe starea psihică a celor doi frați borfași, Manolo și Marajòn Espinoza, supranumiți M&M – realitatea era că, din cauză că, în general, erau certați cu legea, comportarea lor civică lăsase dintotdeauna foarte mult de dorit – și, în consecință, împricinații începuseră să se înmoaie. Dârzenia lor de până atunci li se întindea, o parte, ca o baltă pe sub talpa obosită a bocancilor, altă parte se strângea în turul pantalonilor de doc albaștri.
Urmare a declarațiilor date sub jurământ – mai întâi la faimos de cumplita (sau cumplit de faimoasa?) Secție Trei de la Policìa Municipal, repetate apoi la procesul ce a avut loc după o evenimentul la care fuseseră de față – cei cinci martori (Uriarte G., vânzător la Casa Muzicală Sonatina, din capul străzii dinspre Bulevardul 28 de Mayo, la grande avenida ce duce la Hermanamiento entre pueblos, cimitirul orașului, Maddalena V., florăreasa care lâncezește pe latura de sud a Scuarului Bonaventura, cel ce se face imediat după palatul Novone – care aparține industriașului Adelanto Gabriele Novone – adică a treia de pe mâna dreaptă, cum mergi înapoi spre Apprentisa, Renato X., cerșetor cu sediul fix în fața Bisericii Sfântul Emmanuel, care – așa cum au notificat acum doi ani inspectorii Departamentului Evenimente din Estuar de Ferrocarrilla – și-a pierdut piciorul drept de la genunchi în jos exact la kilometrul 46+300 al căii ferate dinspre Socontega spre Apprentisa, Redonda J., având o confesiune ușor adventistă, de meserie bonă, dar care se ocupă, atunci când sunt procese la Tribunal, și cu transcrierea deciziilor de împăcare adunate în arhiva condusă de don Eliodophor Gaulèja, aflată la subsolul clădirii și, ultimul, Epaminonda R., trecător fără de nicio treabă la ora aceea, un obișnuit al cartierului Mirandaflores, cetățean ocupat cu vânzoleala de colo-colo, lipsit de orice țintă cât de cât precisă), așadar, urmare a intersectării corelative și a suprapunerii incidente a declarațiilor celor cinci martori, autoritățile au ajuns la concluzia că, puțin după ora 17.00, când începuse să se însereze, poate pe la și patru minute sau poate chiar la și zece – aici, martorii s-au contrazis energic, în funcție, se pare, de cum se aflau poziționați față de orologiul din vârful Turnului Segovia, din Plaza 28 de Mayo – marchiza Mariella-Susana Cantafolìno a ieșit pe marchiza aproape sufocată de trunchiurile contorsionate ale glicinului, încărcat de ciorchini de flori mov, cu un parfum absolut îmbătător și care împodobește fațada rococo a casei – de fapt, un pallazzino construit de strămoșii ei în a doua jumătate a secolului trecut – a deschis cu o mișcare nervoasă fereastra din mijloc, ieșind cu jumătate din corsaj în afară și s-a uitat spre stradă. Câteva coji de vopsea uscată de culoare roz au căzut din îmbucătura de sus a lemnului, plutind ca niște funigei, pe gardeniile din grădină, alte trei au avut însă un noroc chior: ocolind cu dibăcie piatra uriașă de smarald a medalionului de la gât, s-au strecurat direct și hotărât în decolteu, între binecunoscuții și bombații sâni ai marchizei, atât de cântați de poeți și tot atât de huliți de iazme pizmoase. În fața reședinței, nu se aflau decât câțiva milogi cu mâna întinsă, pe care încerca să-i risipească, exteriorizându-și furia, dar demn, mândru și tenace, sergentul Cristofer Batistaleòn. Acesta se opri o clipă din loviturile cu pulanul aplicate pe spinarea obidiților, dădu un pic pe ceafă cascheta cu numărul de aur înscris deasupra cozorocului și ridică ochii spre marchiza în care apăruse marchiza. Făcu semn cu vâna de bou că nu, nu venise. Careta întârzia, dar de ce mama dracu’, habar n-avea. Își vărsă dracii pe unul dintre zdrențăroși, ologul Basil, care avea dificultăți la mers din cauza cârjelor, și pe care-l altoi cu sete. Sărăntocii dispărură presto, printre văicăreli, oftaturi și sudalme înfundate, înspre Scuarul Bonaventura. Mai rămăsese unul, de prăsilă. Epică.
Să trecem acum la marchiză! Ca să ajungem însă la marchiză, trebuie mai întâi de toate să intrăm pe nesimțite în marchiză. Acolo, nimic nou, zvonurile care circulaseră în oraș se confirmau. Avusese patru întreruperi de sarcină, după care, doctorul Santiago Pello Pònes, de la Clinica Division Madre de la Bafualda, maestrul ginecolog al marilor familii din Mirandaflores, îi legase temeinic trompele. Cu vremea, pereții uterului se întăriseră, trecând ușurel spre o posibilă fibromatoză, dar decentă. În rest, nimic deosebit. Pe pereții din stânga și dreapta se aflau două goblenuri ce reprezentau, unul, pe Apollo, celălalt, pe Dyonissos, pe care soarele – cu câtă iscusință fusese ales locul! – le lumina intens, când pe unul, la răsărit, când pe altul, la apus. Marchiza le lucrase în serile lungi de iarnă – în timp ce se legăna în balansoarul de ratan de lângă șemineul în care duduiau buștenii (normal, pocnind din vreme-n vreme!), pe când frigul năprasnic năruit asupra așezării, dinspre Sierra Cantando, acoperea hotărât geamurile marchizei cu flori de gheață, albe ca niște fantasme și transparente ca visele ei. Și, bineînțeles, nu trebuie omisă simfonia omnisenzuală, izvorâtă dintr-o sincronie perfectă cu năravurile, apucăturile și temperamentul trupului ei, când apolinice, când dionisiace, în funcție primordialmente de preferințele uterului ei zdrumpeș, aflat, chiar și la 43 de ani, în continue zbateri și vibrații.
Din marchiză, după ce se închideau cele două uși cu carouri de cristal, prin care lumina de afară trecea construind la nesfârșit pe parchetul lustruit ca oglinda nenumărate jocuri de curcubeatitudine, se intra în uriașa cameră de zi. În fund de tot, abia dacă se vedea, din cauza uriașului candelabru cu 365 de cioburi de cristal șlefuite la maximum, se întindea, lipit de perete și acoperit de un macat somptuos-policolor – împrospătat cu triluri suave de păsări, buchete de flori de câmp și păstăi de vanilie aduse direct de pe plantația La Rioja – un divan uriaș, cât să adăpostească, printre numeroasele perne, nu doar trupul subțirel al marchizei, ci și nălucile tuturor amanților care se înghesuiau acolo aievea sau poate doar în închipuirea fierbinte a femeii.
Deasupra, pe tot peretele, de sus și până jos, trona una din seria celor șase tapiserii, La Dame à la Licorne, 3,00 x 3,30 m, aceea intitulată La Vue. Acolo, Doamna stă așezată în mijlocul unei grădini luxuriante, presărată cu nenumărate flori și populată de diverse viețuitoare silvestre (mai puțin o maimuțică, ce apare în josul tabloului) și e flancată de doi copaci, un stejar și un arbore de vâsc. În dreapta ei, se află un leu, ce ține blazonul familiei, în vreme ce în stânga apare unicornul, cu membrele anterioare așezate în poala nobilei Doamne, într-o atitudine de implorare, căci o privește intens și insistent.
Pe când avea doar treisprezece ani, marchiza a văzut-o prima oară într-un muzeu, în timp ce-l însoțea pe tatăl său, contele Raùl Maurice de Cantafolìno, într-o călătorie în cealaltă emisferă. În clipa aceea, adolescenta a fost parcă lovită de un fulger. După o criză de isterie cu mușcături și pete roșii pe corp, dorința mistuitoare pe care nimeni nu i-a putut-o explica i-a fost împlinită pe loc. Era parcă un roi de fluturi ce bolborosea înăuntrul ei, un fluid misterios o cotropea, făcând-o să juiseze și provocându-i un soi de vertij, un gol în plexul solar, însoțit de un freamăt în pântec. De altfel, cu sau fără legătură, atunci și acolo i-a venit și primul period. La comanda contelui, lucrarea a fost trimisă numaidecât, cu poșta express, astfel că, atunci când domnișoara marchiză s-a întors din călătorie, tapiseria era deja montată pe peretele camerei de zi, fiindu-i pusă la dispoziție, pentru viitoare experiențe existențiale.
De atunci, adică de aproape treizeci de ani, când stătea culcată, privind în sus peste cap, spre uriașa tapiserie, marchiza, după ce mai întâi își despletea părul bogat, de un brun strălucitor, precum castanele fierbinți pe care le vindea în fiecare duminică don Elpidio Gabin, în tradiționalul său colțișor din Plaza 28 de Mayo, chiar lângă Turnul Segovia, avea impresia, închizând ochii săi verzi ca pădurile de pe versantul vestic (fiindcă versantul estic fusese chelit în urma defrișărilor abuzive și necontrolate) al Sierrei Cantando, că unicornul îi aparține. Că se apleacă spre ea, atingându-i fruntea lată și fața albă ca o coală de hârtie. Că este, de fapt, al ei. Și, atât de tare simțea asta, încât, cu timpul, se produsese un fenomen foarte ciudat. Un fel de transfer fizico-chimic. Ajunsese la stadiul de a fi nu numai consubstanțială cu blânda fiară, ci se transformase chiar ea însăși în animalul fantastic. Cu cât privea mai puternic, cu atât era mai acolo, înăuntru, adentro, trăind – atunci când mâinile adorate ale Doamnei îi mângâiau visătoare și destul de lubric cornul – o fantasmă fierbinte ce-i da ghies și-i provoca în adâncul pântecului binecunoscutul și imposibilul de dresat roi de fluturi…
Marchiza închise la loc fereastra marchizei și, din câțiva pași, ajunse la pat. „Dă-o naibii de caleașcă!… Să aștepte.“ Își trase în sus juponul grandios al rochiei, se lăsă pe spate și se trase cât mai aproape de faimoasa tapiserie. Ritualul secret putea începe. „S-aștepte, dă-o-n mă-sa!“…
Dar, de fiecare dată, negreșit, exact în clipa aceea de profundă visare, apărea – de unde-de neunde – Guillermo, piticul pe care i-l lăsase moștenire taică-său, contele Raùl Maurice de Cantafolìno, spre a-i ține de urât (și chiar
că îi ținea, căci arăta ca dracu’!), atunci când se simțea singură și părăsită de noroc sau de amanți. Treaba este însă că, cu timpul, pocitania costumată în ținuta de război a unui oștean din armata lui Richard Inimă de Leu devenise enervantă. De fiecare dată, avea aceeași meteahnă inconturnabilă, o plăcere bizară: întredeschidea ușa pe furiș, băga capul, se uita în stânga și-n dreapta și, de cum o vedea pe stăpâna sa culcată, indiferent, fie într-o parte, în poziția foetus, fie pe spate, în poziția rendición incondicional, alerga lipăind spre marele divan domnesc, încurcându-se în pașii săi mici, parcă rostogolindu-se și se oprea la marginea patului. Apoi, se cățăra iute ca un cimpanzeu și se apleca deasupra marchizei, care, normal, se speria ca o turturică de apariția aceea diformă și își ducea palmele la ochi, spre a se apăra de cumplita vedenie. Dar Guillermo era inocent, căci doar întindea mâna spre femeie, îi prindea în palmă unul dintre sânii ieșiți jumătate din corsaj și-l apăsa, ca pe bășica de gumă a unui claxon, în timp ce, prin gura strâmbă, scotea un fornăit ce nazaliza sunetul acela specific: „Pimmp! Pimmp!“ Până să apuce marchiza să-l plesnească, pentru că o scosese din visare și o băgase în universul groazei, piticul se retrăgea rostogolindu-se pe macatul ebluisant și opulent, dădea la o parte buchețelele de flori de câmp și păstăile de vanilie, ce împrăștiau un parfum înnebunitor – dar nu putea evita, câteodată, coliziunea cu câte o ciocârlie bleagă, pe care o zdrobea, din greșeală, nemilos – și se lăsa să cadă pe parchetul strălucitor. După care, o lua la fugă înapoi, spre ieșirea ce da în patio. Politicos și rezervat, avea grijă să închidă, încet, fără zgomot, ușa.
Guillermo apăru și de data asta, marchiza îl lăsă să-și facă rapid damblaua și, după ce auzi ușa închizându-se, își dădu jos picioarele din poalele Doamnei și o îmbie din priviri să coboare și ea. Aceasta, după ce își strânse în jurul ei faldurile vijelioase ale rochiei, ca să nu se împiedice, făcu un pas și coborî în patul uriaș. În spatele ei, grădina rămăsese pustie, iar leul lăsase jos blazonul și se scobea între colți cu gheara labei stângă. Călcând pe macat, cuprinsă de o emoție febrilă, Doamna avu deosebită grijă să nu calce buchețelele de flori de câmp. Ba chiar se aplecă, culese unul și i-l dărui marchizei, care o aștepta culcată, fremătând. Învăluită și de parfumul aiuritor al vaniliei, se îmbujoră năprasnic și, cu un ultim gest de supunere necondiționată, îi întinse Doamnei cornul. Simți un frison ce o făcu să tremure, atunci când palmele pomădate și catifelate și moi ca niște pernițe îl cuprinseră cu gingășie, frecându-l apoi încet, cu delicatețe. Marchiza leșină de extaz. Alunecă pierdută printre fuioarele groase ale aromei ieșite din păstăile de vanilie strivite, căzând în prăpastia adâncă a plăceriii nespuse și nesupuse. Până când izbitura de fundul acesteia o readuse în simțiri. Ceva, nu știa ce, căzuse pe parchet. Astfel că ghemul suspinelor ei se deșiră intolerant și în devălmășie. Deși istovită, trase mai bine cu urechea. Totuși, nu se mai auzea nimic.„Se așază mai bine casa, cine știe!“ – se înfruptă ea frugal dintr-un fulgușor de gând salvator.
Ce se întâmplase?! În timp ce coborâse din tapiserie, chiar așa grațios, totuși, din neatenție, se petrecuse un mic incident: din pricina emoției, probabil, Doamna scăpase din mână oglinda în care până atunci se reflectase licorna ei cea dragă. Era o oglindă ovală, cu 12 ornamente în formă de crin, cu picior terminat jos printr-un disc, tot din aur masiv, cu două șiraguri (unul sus, altul jos, pe picior) din câte șase piese șlefuite de lapis-lazuli, iar în vârf de tot, ca o statuie pe piedestal, piesa cea mai măreață: un briliant albastru uriaș, în formă de ou.
După un timp, însă, treptat-treptat(!), oglinda alunecase și, ajutată de discul de la bază, se rostogolise până spre marginea patului, ocolind cu grijă cuiburile de rândunică, apoi căzuse pe parchet. Cu zgomotul infernal care o făcuse pe marchiză să iasă din eclampsie. Altfel spus, levitația, vertijul luaseră sfârșit, ea fiind, cum altfel, decât sfârșită.
Taman atunci, se auziră de afară, de jos, tropote de cai. „Aoleeeeu, te pomeni c-a venit caleașca și nu mai ajung… Dar trebuie mai întâi să scap de hoașca asta, pentru că…“. Însă, în aceeași clipă, un țipăt sfâșietor de durere sparse geamul unei ferestre, ca și cum cineva ar fi fost tras pe roată (întotdeauna când cineva e tras pe roată, geamurile ferestrelor din apropiere se fac țăndări!). Ultimul dintre zdrențăroșii din fața casei, Faustino – care nu putuse fi alungat de sergentul Cristofer Batistaleòn, fiindcă se legase de gard cu un șir lung de lanțuri proletare – a renunțat brusc la protest și s-a dat jos de pe trotuar, cu gând să ajungă la tutungiul din colț, Alejandro Velàsquez, ca să-și ia, pe datorie, o cigarillo. Dar cei doi cai ai trăsurii, de fapt, iepe, Renata și Ernestina, fiind ciupite pe neașteptate de un țânțar uriaș din specia holorusia mikado, deodată s-au răsculat, dar nu l-au putut evita pe nefericit și l-au trimis sub roata mare din spate a caretei pe care o conducea cu destoinicie muscalul Semionîi T. Valente, încă de pe vremea dictaturii Zitta, dezlănțuită, se știe, de generalul-asasin Ignacio Eduardo Bolundo, deci, pe când era doar un holtei și cu mult înainte de a se însura cu frumoasa Dolores Imualda, din Aracatunga, căreia îi făcuse, în doar trei ani și șapte luni, patru fete și un băiat (în ordine: Jimena, Bethania, Macarena, Lolita și Niculaie, cel care mânca întotdeauna bătaie de la taică-său, când acesta venea cherchelit: Nah, puta madre, că din cauza ta am umplut casa de fete!). Semionîi se dădu jos de pe capră, își împinse melonul pe ceafă și, după ce își smulse liniștit părul din cap, murmurând întruna „que mala sorte!… que mala sorte!“, se puse pe așteptat să vină cineva de la Circulația de pe raza cartierului Mirandaflores, ca să se procedeze la constatare.
„Hai, gata, mamaie… Valea! Te necesito, pero…“ – o conduse marchiza pe Doamna la locul ei. O ajută să se suie pe perne și, de acolo, să pășească mai sus, spre a reveni în universul ei medieval, cu grădina ei mirifică, cu cei doi copaci aflați în rod, cu iarba deasă smălțuită ici-colo cu flori albe și, bineînțeles, înconjurată de iepurași, mielușei, vulpițe, maimuțici și, neapărat, în dreapta ei, de leul cel nu prea fioros, iar în stânga, de ea, licorna ei cea răsfățată. Îi dădu un zvâc, împingând-o puțin de fund. Doamna chefni: „Mă gâdili, nebuno!“
Se zvârcoli, ca să se dea mai repede jos din pat și se duse iute la fereastra din mijloc a marchizei, singura care nu se înțepenise de la ploi și zăpezi, o deschise, se aplecă și-i strigă muscalului Semionîi T. Valente: „Vin acuși!“ Acesta semnă procesul-verbal, alături de sergentul Batistaleòn, ca martor, privi cu regret furgonul negru ce-l ducea pe Faustino la Hermanamiento entre pueblos (parcela săracilor) și se puse, răbdător, pe așteptat. Se duse la cele două iepe, Renata și Ernestina: „Da, tată, da, coboară numaidecât cocoana… Și știm noi unde o ducem! Cunoaștem drumul cu ochii închiși“. Și le făcu ambelor cu ochiul. Apoi, le mângâie pe frunte.
„Ia uite, Manolito, peste ce am dat, nene!… Ce naiba o fi asta?“ – se aplecă Marajòn și, din poziția patru labe, întinse mâna și bâjbâi cu palma pe sub divan, atras de fragmentul ăla de metal galben ce strălucea de-ți lua ochii. Trase bine cu amândouă mâinile, până reuși să scoată de acolo oglinda de aur care căzuse mai devreme de pe divanul domnesc. „Uliu-liuuuu, măiculiță, Nuestra Señora adică, peste ce dădurăm, frati-miu!… Tu-ți dai seama ce avem noi aici, băi, nene?“ Manolo, care era și expert în obiecte de artă (majoritatea de extracție bisericească), fluieră grandilocvent, apoi, întorcându-se spre fratele său, zise nervos: Șarap! (adică „tacă-ți fleanca!“).
De fapt, cei doi frați borfași, Marajòn și Manolo Espinoza, supranumiți M&M, plă nu iau de multă vreme să dea lovitura în casa marchizei. „N-are rost. O nașparletă nim fomană, până la urmă, moartă după…! Ce căutăm noi acolo?“ – a bombănit Marajòn la început, atunci când daravela prin dea viață. „Te rog să vorbești frumos, nu fi mitocan, da?! Femeia asta este nobilă, este educată și face parte din înalta societate, dă-o-n p…da mă-sii de treabă. Trebuie să fim niște domni, ai înțeles?“ „Da, mi querido hermano!“.
După ce s-a lăsat noaptea, au sărit gardul, apoi s-au cățărat pe trunchiurile groase ale glicinului (aici, le-a prins bine anul de hălăduit prin țară cu Circul San Antonio, se mai dădeau și ei, când și când, huța, atunci când îi lăsa șeful acrobaților și al circului, Antonio José de la Santíssima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, deși ei erau angajați pentru altceva: mergeau în fiecare oraș, la pas, pe bulevarde și prin mahalale, ca să anunțe, Marajòn cu trompeta, Manolo cu portavocea, noutatea: „Lume, lumeeee! A sosit circul în orașul vostru prăpădit! Circul San Antonio, singura cale de a vă înzdrăveni la cap… Calle Mayor! Veniți să vedeți ce n-ați văzut până acum, în toată viața vieților voastre!… Circul San Antonio!“), au deschis fereastra din mijloc de la marchiză – nici n-a fost greu, că n-o trăsese bine marchiza – și au intrat. „O vindem, nene. Acolo, la târg. La Claustrul din San Cristobal. O să-i lăsăm mască pe toți șuții din mahalaua Imundicia, frati-miu, nu-i așa?!“ „Mda, ce să zic. E un pic nașpa. Nu știu. Dar stai s-o vedem mai de aproape!“
Puseră mai bine lumina lămpii pe obiectul acela ciudat, pe care Marajòn abia îl ținea cu două mâini, de greu ce era. „Pfffoaaaa, e de aur, aur curat. O avere…“ „Ssssst! Mai încet, ce-ai de urli așa?!“ „Păi, sunt pornit, sunt electrizat, înțelegi, frati-miu?! Și mă trec toate apele… Chiar așa, unde-o fi buda aici?!“ „Ai răbdare, că o să ieșim imediat!“ „…Și o grămadă de pietre prețioase, pffuuii! Iar aici, sus, la cucurigu, ditamai diamantul…“ „Hmm, nu știu cum o să vindem drăcia asta? Mă tem că…“ „Ha-haaa, dar uite, aici, în oglindă parcă ar fi o poză… O cornută haioasă, n-are două coarne, ci numai unul.“ „Este un unicorn, idiotule!“ „Aha, ia să vedem mai bine!“ – și Marajòn suflă să aburească oglinda, apoi șterse luciul cu mâneca hainei căpătate demult, de la un telal mai cu inimă.
În clipa aceea, după gestul fratelui său de a șterge imaginea inorogului din oglindă, Manolo ridică privirea și îndreptă lanterna către peretele din față. Abia atunci descoperi tapiseria. Uluit, se apropie să vadă mai bine. În dreapta doamnei aceleia se afla un leu care se uita într-o parte. Dar în stânga ei, avu bănuiala că ar fi trebuit să fie altceva, însă nu se distingea decât un contur de animal, cu labele din față pe genunchii doamnei. Doar un contur, iar, la mijloc, încărcat cu alb, ca o pată. O absență. Abia în acel moment, își dădu seama că, atunci când Marajòn ștersese oglinda, se ștersese și unicornul din carpeta de pe perete sau ce era aia. „Am dat de dracu’!“ spuse Manolo. „Da’ di ce, frati-miu, fincă noi mergem să-l vindem la San Cristobal, iar, dacă ne întreabă cineva, zicem că l-am găsit în…“.
Nici nu și-au dat seama când pe ușa salonului s-a strecurat în tăcere și le-a apărut în fața ochilor, dincolo de spotul de lumină, o umbră monstruoasă alunecând îndoită, jumătate pe perete, jumătate pe tavan, dar, în realitate, o arătare pitică, îmbrăcată în haine caraghioase de oștean de-al lui Richard Inimă de Leu, agitând o sabie ca o jucărie de copii, dar ascuțită ca un bisturiu.
Manolo abia apucă să împingă sub pat, cu vârful bocancului său scâlciat și cu talpa legată cu sfoară, dar cu neașteptată forță, cât mai departe dedesubt, oglinda de aur. Spre a nu mai fi găsită niciodată.
Sus, pe perete, tabloul rămase așa, neterminat. Licorna dispăruse, nu se știa unde e, în locul ei rămăsese doar o pată albă, în vreme ce Doamna părea că ține ceva în mâna dreaptă. Dar nu ținea nimic…