În 25 mai 2022, elevii de clasa a VI-a din România au susținut Evaluarea națională de la finalul anului școlar. Mi-am exprimat uimirea de la prima EN VI (aceasta este prescurtarea utilizată; abrevierile sunt în moda lingvistică de azi!). Nu am înțeles nici atunci, nu înțeleg nici acum care este rostul acestei evaluări. Mai bine spus, care este rostul evaluărilor PISA (o altă abreviere, de la Programme for International Student Assessment – Programul pentru evaluarea internațională a elevilor)? De la an la an, subiectele și, mai ales, modalitatea de evaluare (nu de corectare!) a răspunsurilor demonstrează lipsa de logică și de relevanță a acestor evaluări. În primul rând, subiectele sunt construite după un tipar care să șabloneze toate răspunsurile elevilor. Nu există nici măcar un subiect care să valorifice, să verifice știința de carte a elevilor și, implicit, creativitatea acestora (nu cred în existența creativității, în absența cunoștințelor). Dacă aș fi din nou în clasa a VI-a și ar trebui să susțin o astfel de evaluare, aș vedea totul, eventual, ca pe o joacă.
Din zece itemi, opt îi obligă pur și simplu pe elevi să copieze niște răspunsuri din două texte-suport, unul în limba română, unul în limba engleză. Nu există nicio întrebare, niciun exercițiu care să îi pună în situația de a demonstra cu adevărat ce știu, ce au învățat, ce pot să gândească. Întregul test este unul de tipul unui chestionar aplicat de un robot unui om obligat să se robotizeze și el, să se standardizeze.
Ar fi atât de multe de scris despre acest tip de evaluare, încât mi-ar trebui spațiul tipografic alocat pentru trei articole. Totuși, mă simt obligată să spun că, după ce elevii sunt forțați să se familiarizeze cu aceste teste, cu greu mai pot fi obișnuiți să formuleze răspunsuri proprii, în care să demonstreze ce știu, răspunsuri a căror formulare să conteze din punct de vedere ideatic, logic, gramatical. Am omis să fac precizarea că profesorii evaluează răspunsurile din testele PISA alocând diferite coduri (alte coduri, nu acelea pe care le primesc elevii și profesorii la examene, la concursuri etc.). Ei bine, printre aceste coduri nu există și unul pentru „răspuns corect, formulat fără greșeli de exprimare, de scriere, de punctuație“. După cum nu există un cod nici pentru răspunsuri greșite! Răspunsurile greșite sunt încadrate la „alte răspunsuri“.
Am spus că testele PISA sunt absurde. Statisticile din fiecare an indică un procent foarte mare de analfabetism funcțional. Se întâmplă aceasta din cel puțin două motive. Primul motiv îl reprezintă diminuarea numărului de ore de literatură, respectiv diminuarea considerabilă a conținuturilor (de literatură, de lexic, de gramatică). Pentru cel de-al doilea motiv nu pot formula o explicație științifică. În fiecare an, de când evaluez asemenea teste, am constatat că nu elevii mei cei mai buni au obținut cele mai multe coduri echivalente cu „punctaj total“, ci elevii mediocri. Explicația mea (prea optimistă?) este aceea că elevii obișnuiți – încă – să învețe și să citească nu se pot lăsa standardizați! Concluzia este că aceste evaluări standard sunt perfecte pentru cei care au trecut de mult de vremea în care în școlile lor erau sau în care se recunoștea că sunt elevi foarte buni, elevi buni și elevi slabi.
Îmi aduc aminte că acum mulți ani, atunci când citeam notele obținute de elevi la o lucrare curentă, am fost întreruptă de o elevă care mi-a spus că nu dorește ca eu să citesc nota obținută de ea. Dacă mi-ar fi spus cineva, atunci, că peste câțiva ani chiar nu voi mai putea rosti notele, fiindcă aceasta ar fi o formă de lezare a elevilor care nu vor să învețe, aș fi crezut că e o glumă proastă. La fel aș fi crezut și dacă mi s-ar fi spus că în câțiva ani toți elevii trebuie să fie la fel, pentru că până și rostirea sau afișarea numelor elevilor merituoși este o ofensă, indirectă, pentru ceilalți…
Într-un alt test, un test de antrenament pentru EN VIII (Evaluarea națională pentru elevii de clasa a VIII-a), unul dintre textele-suport era un fragment din Ghidul meseriilor de mâine (coord. Andreea Paul). Citez un paragraf: „Învățământul virtual cu ajutorul profesorilor virtuali va deveni uzual. Vor exista structuri de dezvoltare a materialelor educaționale online.“
Așadar, codurile, roboții, Școlile 3D (cu numere și nu cu numele unor personalități), profesorii virtuali sunt viitorul nostru luminos. Mă gândesc dacă am o dicție bună pentru a fi vocea unei holograme, a unui profesor virtual, atunci când noi, profesorii reali, nu vom mai exista. Dar cred că atunci nici dicția nu va mai conta. Nici punctuația, nici ortografia, nici caligrafia. Atâtea semne ar putea provoca probleme serioase în serverele roboților. Simplificarea să fie calea dezvoltării? Se poate, dar și simplificarea este de mai multe feluri.
În Raportul „adresat M[aiestății] S[ale] Regelui asupra activităţii Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor de către Spiru C. Haret, ministru“, din 1903, un raport de 701 pagini, care impresionează pur și simplu prin conținut și prin idei – nu un raport standard de interpretare a rezultatelor testelor PISA – am găsit Anexa no. 67 – Lista subiectelor propuse pentru examenul de absolvire de clasa VIII din Iunie 1903 la liceul Michaiŭ-Vitézul. Iată-le!
Subiectele erau formulate, într-adevăr, simplu, dar e o simplitate care îl făcea pe elev să înțeleagă foarte ușor ce trebuie să spună, răspunsurile fiind, astfel, aproape de varianta exhaustivă. Pentru frumusețea lor și pentru a putea face o comparație, redau câteva subiecte, cu precizarea că „școlarii aveaŭ dreptul a alege o cestiune din cinci“ pentru lucrarea scrisă și „o cestiune din doué-decĭ“ pentru „disertațiunea vorbită“. Subiectele pentru lucrarea scrisă erau: „Necesitatea cunoscințeĭ istoriei pentru educațiunea cetățénuluĭ; Reforma religiósă în Europa – causele și urmările eĭ; Importanța fisiceĭ teoretice și practice (Puncte de orientare: mașina cu vaporĭ, telegraful, telefonul etc.); Relațiunile între istorie și poesie; Influențe străine asupra culturiĭ și în deosebĭ asupra literaturiĭ românescĭ“. Din cele 71 de subiecte pentru „disertațiunea vorbită“ le-am selectat pe următoarele: „Urmările descopeririĭ tiparuluĭ; Literatura românéscă înainte de secolul XIX; Despre ecuațiunĭ în genere; Despre silogisme; Om de sciințe, om de litere; Șcóla ardelénă, ideile și influența eĭ asupra culturiĭ românescĭ; Caracterele culturiĭ româneșcĭ; Folósele geografieĭ; Folósele cetiriĭ; Legătura dintre sciințele positive, teoretice și aplicate și starea economică; Animale, plante, minerale – asemănărĭ și deosebirĭ; Pentru ce literatura românéscă s’a desvoltat puțin înainte de secolul XIX; Unirea Principatelor Române, causele și urmările eĭ; Omul pe pământ, aparițiunea și posițiunea luĭ între cele-lalte ființe de pe acéstă planetă; Sistemul planetar, descrierea și istoricul luĭ; Cultura românéscă în secolul XIX; Epidemiile și măsurile profilactice în contra lor; Apa, felurile eĭ și rolul ei în viéța omului; Alimentarea omuluĭ; Rase, neamurĭ, națiunĭ; Minele; Folósele istoriei; Poețiĭ liricĭ români în secolul XIX; Causele decăderiĭ Românilor în secoliĭ trecuțĭ; Causele renasceriĭ Românilor în secolul XIX; Ce este patria și ce sunt datorĭ cetățeniĭ către dînsa.“
Subiectele enumerate demonstrează diferența dintre simplitate și simplificare. În 1903, cerințele erau formulate simplu, adică firesc, fără artificialități impuse de experți în evaluare, și promovau însușirea de cunoștințe, dar și libertatea de a gândi și spiritul critic. Din răspunsurile primite, profesorii aflau, într-adevăr, ce știu, ce gândesc și chiar ce simt elevii. Acum totul se reduce la coduri, grafice, statistici, procente…
Înainte de EN VI, s-au desfășurat evaluările naționale pentru clasele a II-a și a IV-a (EN II, EN IV). Testul elevilor de clasa a IV-a s-a bazat pe textul Orășelul Tabletelor (adaptare după o povestire de Cristina Donovici). Textul pune în lumină dezastrul produs de dependența copiilor de tablete. În final, copiii din oraș sunt salvați datorită unei fetițe, Amelia, care era altfel, fiindcă îi plăcea tot ce era natural, normal – să se joace, să sară, să alerge, să aibă o grădină, să mănânce mere, să fie generoasă, să îi ajute pe ceilalți („Din acea zi, viața s-a schimbat în Orășelul Tabletelor. Copiii voiau mereu să iasă din casă și să se joace cu prietenii lor. Părinții colegilor Ameliei au hotărât să își facă grădini și curți. Tabletele au ajuns prin sertare și mai erau scoase de acolo pentru a se juca pe ele doar în zilele ploioase.“). Itemii au fost construiți după același model (șablonard). Dar textul a avut un mesaj adecvat. Ce este și mai surprinzător este că înainte ca elevii să descopere acest text, ministrul Educației făcea următoarele declarații: „O reformă pe care o apreciez ca fiind radicală este aceea a trecerii de la stilul clasic, cu creta pe tablă, la tabla inteligentă, interactivă. […] Aceste table interactive pe care le dorim în fiecare clasă din școlile românești nu necesită un proces foarte complicat de utilizare […] având avantajul că ceea ce predau la clasă se poate transfera, știți foarte bine, instantaneu, pe telefoane, tablete, laptopuri pe care le utilizează elevii. Deci, insist asupra acestei reforme, pentru că este o schimbare radicală a școlilor românești“…
Nu știu în care matematică, cea dorită a fi eliminată de ministrul Educației din România sau cea dorită a fi reintrodusă în toate școlile din Franța, se folosesc două expresii Quod erat faciendum și Quod erat demonstrandum. Ceea ce trebuia făcut în învățământ nu s-a făcut. Dar ceea ce era de demonstrat am demonstrat.