Anul acesta, am primit o invitație la GALACTORIA de la Cluj. Nu am fost în țară și nu am putut să o onorez. Dar nostalgiile nu m-au ocolit. Am găsit însemnările de atunci. Revelațiile și întrebările. Îngrijorările față de sistem. Sau față de lipsa lui. De fragilitatea lui. Am vorbit mult și extrem de amplu atunci despre Clasa de absolvenți 2008 de la secția de actorie a Facultății de Teatru și Televiziune din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj Napoca. Clasa profesorului Miklos Bacs. O clasă norocoasă, un profesor meritoriu. Sigur că, dincolo de orice discuție, există și hazard în această întîlnire. Și șansă, de ambele părți. Și ochiul teribil al profesorului care alege inspirat la admitere, atunci cînd selecția conduce, implicit, și la calitatea lucrului împreună ceva vreme. Contează, categoric, și din ce poți să alegi. Dar și nasul profesorului. După părerea mea, o Gală a absolvenților ar trebui să pună în valoare, la urma urmelor, modalitatea de lucru a profesorului cu clasa sa. Pe ce a pus accentul în metoda domniei sale, cum i-a exploatat pe studenți, cît de complex, cît de la zi este informația lor teatrală, cît de tare a fost stimulat apetitul pentru profesiune, pentru teatru, ce a scos din ei și, nu în ultimul rînd, pe ce mizează el. Ce crede că ar putea să aibă potențial. Toate acestea se pot depista din ce spectacole a pregătit profesorul cu ei pentru finalul studiilor, cum au fost alese textele ca să-i servească cît mai bine pe tineri, cum au fost făcute distribuțiile și care sînt așii din mînecă. Misiune deloc simplă. La testul acesta, esențial pentru vocația unui profesor la tipul acesta de studii, trec prea puțini. Paradoxal, nu, dacă privim tabloul teatral din punct de vedere pedagogic. Școlile de teatru s-au înmulțit nejustificat de mult. Ar trebui enumerate orașele unde nu sînt facultăți de teatru ca să isprăvim mai iute. Din punctul meu de vedere, două sînt întrebările cheie, avînd în vedere degradarea alarmantă a acestui tip de învățămînt universitar, adesea invocată în analizele performanțelor dintr-un spectacol sau altul. Adesea amintită de regizori în lucrul cu actorii. Nu înțelegem ce spun, cum rostesc, ei nu știu cine sînt și ce joacă. Vin pe scenele profesioniste cu tare și handicapuri enorme, fără prestanță, fără dicție, fără cultură teatrală, fără noțiuni de etică, de civilizație. 1. Cine sînt profesorii care au clasele de actorie, care lucrează cu studenții arta actorului? 2. Ce fac sutele de actori care termină în fiecare an, la nivelul țării? Mi se pare un subiect extrem de important și mereu ocultat. Cu mare ușurință și cu un soi de iresponsabiliate s-a acceptat sistemul Bologna. Efectele, dezastroase. Înțeleg că se așteaptă revenirea la ceea ce a fost structura unui învățămînt vocațional. O analiză lucidă și responsabilă la nivelul școlilor de teatru pe această temă mi s-a părut mereu mai mult decît obligatorie și onestă. Are, însă, cineva interesul să o facă cu adevărat? Mă tem că nu. Se cultivă cu succes minciuna și suficiența. Sîntem formidabili, studenții sînt geniali. Mereu și la orice. Toată școala. Pe urmă, vin oamenii de specialitate și le amendează sever interpretările. Cădere bruscă și brutală în abis. Tinerii aceștia nu au busola valorii. Pentru că nu au fost învățați, educați în acest sens. Probabil că o discuție serioasă ar provoca un cutremur. Ar face să se reevalueze serios autoritatea profesorilor, nivelul pregătirii lor, necesitatea atîtor școli, a unor promoții atît de numeroase – s-a făcut, oare, un studiu de piață care să regleze numărul de locuri în funcție de cerere? – nivelul academic sau nu din aceste instituții care nu-și prea justifică existența. Există și aici excepții, se înțelege. Puține, atît cît să confirme regula. Nu se poate pune un semn de egalitate între valoarea unui actor și harul său pedagogic. Nu e musai să fii mare actor și mare profesor. Și invers. Este vorba despre MODEL. Despre aură. Despre faptul că nu există o prăpastie între ceea ce spune un profesor și cum își face profesiunea pe scenă. Iar tînărul poate să vadă asta. Concret. Promoții foarte bune sau excepționale nu ies pe bandă. Iar cînd se întîmplă, simți că speranța prospețimii, a profesionalismului se înviorează. Simți că aer nou pătrunde în breaslă. De cele mai multe ori, sînt fericită cînd observ cîțiva potențiali actori buni, sau vreun posibil regizor. Mai complicat cu scenografii.
Poate și de asta entuziasmele mele cînd văd serii bine instruite, atent îndrumate. Conștiință profesională și simț de răspundere, cu alte cuvinte. Și în acest context, îmi reamintesc perfect clasa de actorie Miklos Bacs 2008. Prin preocuparea aplicată pe care am dedus-o din ce am văzut, din dialogul pe care l-am avut cu profesorii și cu studenții lor. Modestia venea și din deschiderea cu care au acceptat să arate, fără cenzură, și evoluția lor. Mi s-a părut mult mai important să observ relația lor cu masca, cu dublul, descoperirea personajului interpretat prin intermediul măștii lucrate individual. Am înțeles că s-a urmărit studiul improvizației, exercițiile ca forme de căutare a libertății interioare. Umane și actoricești, deopotrivă. Rigoare și fantezie. Dar și măsură. Au fost improvizații care au plecat de la un cuvînt, de la sensurile primare spre cele secundare, cu ramificații spumoase de umor, de poantă acută, bine dozată. Flexibilitatea înseamnă și inteligența cu care sugerezi sau punctezi o situație, un gag. Cred că experiența pe care o au la sfîrșitul anului patru îi ajută să-și coteze altfel jocul, să observe singuri drumul pe care l-au parcurs către personaj, dinamica interpretării. Studiul măștii, îmblînzirea ei le-a amplificat dorința de cercetare a propriului rol și, în același timp, a relației cu celălalt. O atitudine exemplară, pe care au găsit-o devreme. Pe care o au în gesturi, în privire, în atenția pe care și-o acordă unii altora fără efort și fără încetare. Pe scenă și în afara ei.
Au fost foarte bine studiați de profesorul lor. Miklos Bacs a lucrat fantastic cu toți și cu fiecare în parte. A căutat să fie puși în prim plan toți actorii clasei prin roluri serioase, grele, în spectacole pe care multe teatre nu le au în repertoriu. „Pianul- Hedda Gabler, Ivanov, Trei surori, Pescărușul“ după Ibsen și Cehov sau „Ea“ după texte de Eugen Ionescu sînt spectacole profunde, cu idei regizorale fine, subtile, confesiuni spirituale de anvergură pe care Miklos Bacs le pune în scenă cu studenții lui cu o bucurie teatrală imensă. Autentică. Emoția scenelor de doi sau trei din Ibsen-Cehov, maturitatea interpretării lor, poezia luminilor, jocul cu planul doi, trei, vibrațiile extraordinare ale pianului ca axă a acelei lumi clar-obscure, fragile, o lume dezorientată, haotică, în descompunere, pianul ca punct fix, unic care mai poate strînge în jurul lui destine intră în memoria mea afectivă și subiectivă ca momente de teatru mare.
Nu am văzut tot atunci. Dar am descoperit și am înțeles mecanismul aplicat de Miklos Bacs. Varietatea pregătirii acestor studenți, felul în care au învățat să caute traseul către un personaj, către text și context, felul în care își stîrnesc sau își dozează energiile. Dar și provocarea, fundamentală, de a-și găsi calea. O atmosferă matură pe scenă. Interpretări impecabile, fără greș. Inteligenți în Ionescu. Lucru rarisim și foarte dificil. Piesele scurte ale lui Eugen Ionescu, publicate, cîteva dintre ele, abia în 2002, au un cod aparte. Au fost puțin cercetate sau jucate, nu sînt cărări săpate, la îndemînă. Actorii aceștia știau precis ce joacă. Au înțeles lumea lui Ionescu, a scriiturii lui, universul aparte ca să poată să interpreteze minunat personaje insolite care adoră farsa și improvizația. Ionescu nu este adesea studiat în școlile de teatru. Și cînd se întîmplă…
În fine. Mi-am amintit și de impactul pe care l-a avut în vara trecută spectacolul pe care Tania Filip m-a invitat să-l văd la sfîrșitul anului II Master Actorie de la UNATC, cu care a lucrat și cu care a pregătit Unchiul Vanea. Am regăsit emoția de altădată din școală, seriozitatea anilor pe care i-am petrecut acolo, alături de încă mari profesori și studenții lor pe care îi urmăream atent din anul I. Liniile, direcțiile de cercetare și analiză create de Tania Filip au desenat, atît de aproape de sensul acestui parcurs, un exercițiu onest, profund, o atmosferă de laborator, fără vanități, dezvoltat cu minuție și răbdare, cu accente clare și juste în nuanțe, în percepția personajelor și a relațiilor între ele, a însușirii spațiului, eclerajului, timpului, sunetelor. Foarte interesant pentru mine. Am discutat mult despre acest Unchiul Vanea și cu Valer Dellakeza, protagonistul unei montări importante pe care Mircea Cornișteanu a făcut-o la Craiova, înainte de 1989. Deja pe cîțiva dintre cei pe care i-am văzut acolo îi regăsesc în teatre, în proiecte, au identitate. Din promoția 2008, actorie, secția română, Facultatea de Teatru și Televiziune, Universitatea „Babeș-Bolyai“, clasa profesor Miklos Bacs, astăzi: Adrian Damian – scenograf, Andrea Gavriliu – actriță, coregraf, dansator, Tudor Lucanu – actor, regizor, Ștefan Lupu – actor, dansator, coregraf, Florentina Năstase – actriță, Horia Suru – regizor. Au fost formați să se descopere pe ei înșiși. De aceea au putut să meargă și altfel pe drumuri noi. Cei amintiți sînt numele recognoscibile azi, cu semne în teatrul românesc.
Cu alte cuvinte, despre lecții și modele.