Radu Sergiu Ruba este, cu siguranță, un caz în literatura română. Deși suferă de un handicap major, lipsa vederii, pe care a pierdut-o încă din primii ani ai copilăriei, Radu Sergiu Ruba se comportă ca (un) Homer care vede cu ochiul interior mult mai departe decât vede un om/ scriitor obișnuit. După ce citești cărțile lui Ruba, poezia dar mai ales proza, îți dai seama că nu trebuie să fii deloc concesiv, dimpotrivă, toate prejudecățile dispar și rămâi cu admirația cititorului care este răpit de fluxul epic, de stil, de candoarea cu care povestitorul ia în posesie lumea din jur pentru a (ne-) o reda (relativ) ficționalizată.
Romanul Semnătura indiană este, în esență, un roman autobiografic, dar care prin acuitatea rememorării, prin elementele „de decor“ social și istoric capătă acel aer de generalitate care dă valoare timpului povestirii, istoria individuală devine a tuturor. În același timp, romanul lui Radu Sergiu Ruba poate fi încadrat în ceea ce se numește autoficțiune literară, un concept care acoperă tendințe importante din literatura momentului. Scrisul autoficțional este o formă de ficțiune auto-reflexivă, hibridă, în care eul auctorial lunecă lejer între autobiografie și imaginar. Pentru un scriitor care vede lumea „cu ochii larg închiși“, cum este Radu Sergiu Ruba, autoficțiunea este modalitatea firească de imaginare a realității prin care trece, recreerea acesteia prin mutarea accentului de pe aventură pe efectele pe care le produce. Termenul de autoficțiune literară a fost propus de Serge Doubrovsky, profesor la o universitate din New York, care a scris ilustrativ o carte în care povestește „o zi din viața lui Serge Doubrovsky la catedra sa de la universitatea din New York“, amănunt cu amănunt. Premisa de la care pornește acesta este că numai personalitățile se pot bucura de autobiografii, persoanele simple, neînsemnate, își transferă viața în ficțiune care devine, astfel, autoficțiune literară. În această cheie, romanul Semnătura indiană este o desfășurare de secvențe în care carnea personajului se transformă în text, în care viața se contaminează de propria curgere tot mai anodină, personajul autor căutându-i (salvator) semnificații și ele imaginare cel mai adesea.
În timp ce noi eram „orbiți“ de strălucirea calpă a ideologiei comuniste, un nevăzător dintr-o școală specială din Cluj trimite scrisori la Europa Liberă, postul de radio care însemna gura de aer a românilor, pentru a solicita muzica vremii nedifuzată la noi, plus că face considerații nefavorabile asupra politicii lui Ceaușescu, după celebrele „teze din iunie“. Mai mult, face dedicații pentru o iubită misterioasă, pe nume Else, semnându-și corespondența cu un nume la fel de misterios, extras din Panciatantra, Vainateyananda. Serviciile de securitate se pun în mișcare și încep o anchetă care pornește de la domiciliul insurgentului, punându-i în alertă pe părinți, până la școala în care își duce traiul copilul care se scufundă, zi după zi, în sine.
Povestea acestei imaginare Else pare să fie miezul întregii cărți. Ofițerul anchetator este consternat: „Dacă e imaginară, cum o să-și asculte dedicația muzicală de la radio?“ Else are toate calitățile posibile, imaginabile. Adolescentul își imaginează că Else îi citește Doctor Faustus insinuîndu-i liniștea cu vocea ei în tot corpul. Este gelos pe un posibil iubit al aceleiași Else, pe care, dacă ar fi existat „l-ar fi pocnit“. Este indecis dacă „să fie fată mare sau nu“, iar pentru a-și trăi povestea proprie până la capăt decide că nu. Joacă fotbal, marchează două goluri și simte nevoia să îi povestească Elsei despre izbândă, iar aceasta îl întreabă, mirată, cum se deplasează pe teren, iar eternul îndrăgostit îi explică, își explică, că simte adversarul prin „reflectarea sunetului din masa obstacolului“. De altfel, discuțiile cu Else pe seama lucrurilor care i se întâmplă sunt o posibilitate de păstrare a echilibrului într-o lume buimăcitoare. Else reprezintă misterul feminin, cu atât mai impenetrabil, cu cât imaginea femeii le este interzisă celor care trăiesc în „abisul memoriei“. Ea se întruchipează în alte o mulțime de replici feminine, de la Cornelia la Cătălina, de la Erica la Anfisa, prin care personajul autor re-cunoaște lumea.
Copiii din acest așezământ sunt la vârsta la care tot ce zboară este o insulă. Un supraveghetor de noapte le povestește câte ceva despre sărut: „Faci așa: îi astupi gura cu buzele tale, i le strivești, nu le muști decât ușor, dar îi bagi limba în gură și o ții așa până nu mai poate sufla.“ Întrebarea adolescentului, care ascultă mut de uimire, este firească, de o ingenuitate dezarmantă: „Bine, dar dacă îi bagi limba în gură, nu te mușcă?“ Atmosfera din „școala așezământ“ este sufocantă, are ceva de lagăr în care repetitivitatea gesturilor face din fiecare personaj un Sisif care își suportă cu stoicism fatalitatea destinului. Între cecitatea ideologică a vremurilor, extinsă asupra întregii societăți, și dureroasa cecitate individuală a copiilor adunați de peste tot, fiecare cu povestea lui, se petrece viața ca o dramă în care speranța nu mai încape. O asemenea atmosferă am mai întâlnit, poate, într-o carte la fel de stranie, Îngerii chilugi, semnată de Dan Verona, cel care a trecut printr-un orfelinat după Al Doilea Război Mondial. Spune Ruba, despre cum se desfășurau zilele în această școală, așezământ pentru copiii cu deficiențe de vedere: „Programul eram noi, creștea odată cu noi, se hrănea din noi, se apleca asupra noastră gata oricând să ne strivescă. Încolonarea pentru masă, micul dejun, orele de curs, încolonarea pentru masă, prânzul, meditațiile, încolonarea pentru masă, cina, stingerea, culcarea, deșteptarea, de două ori pe săptămână învoire în oraș, o dată pe săptămână baia și schimbatul lenjeriei de corp…“. Ceva din atmosfera din Cercul poeților dispăruți regăsim în această carte. Cenaclul „Lucian Blaga“ din Cluj este un cadru în care copilul, care trăiește poezia ca pe „un dor fără sațiu“, îi întâlnește pe Constantin Cubleșan, Constantin Zărnescu, Alexandru Vlad, Gheorghe Perian. În altă parte vorbește despre Vasile Poenaru, unul din poeții meteorici ai perioadei, care s-a bucurat de o zgomotoasă intrare în scenă susținut de poetul Petre Ghelmez.
Contactul cu poezia adevărată îi dă o stare de leșin. Cel care îi provoacă leșinul este un coleg mai mare, George Nicolescu, cantautorul de mai târziu, care recită câteva poezii atât de frumoase, din Ion Minulescu, încât Ruba simte că versurile aveau „sânge de poezie“. Cu o poezie de Lucian Blaga își câștigă primul sărut adevărat de la șturlubatica Anfisa, colega care suferea de acromatopsie, o deficiență care îi reprezenta lumea doar în alb și negru.
Prin Semnătura indiană Radu Sergiu Ruba ne-a dat o carte tulburătoare despre viață, soartă, poezie și, mai ales, speranță.