Parafrazând un vers eminescian am putea spune: „Oameni suntem și ca lumea suntem noi“. De aceea nu-i de mirare că anumite teme din literatură se regăsesc în diverse locuri, cel puțin în spațiul european. Astfel un cântec popular precum „Ană, zorile se varsă“ ne poartă cu gândul la poezia trubadurilor medievali, mai ales cei din Provence. Mai toți au cultivat poezia erotică, dragostea unui cavaler, cultul doamnei sale. Au impus un cod etic al iubirii elevate, numită de ei „fin’ amour“, respectând un parcurs ascendent, în patru etape: mai întâi începeau cu suspinul după ființa mult dorită, urma declarația și implorarea milei doamnei, apoi postura de înamorat și în cele din urmă se putea declara amant. Trubadurul cânta o iubire în afara căsătoriei, fiind una ideatică, o contopire a sufletelor pereche. Ceea ce a impus un set de calități morale dintre cele mai alese și mai durabile. În fața femeii iubite, îndrăgostitul se afla în postura unui vasal supus cu toată abnegația stăpânului său. Era de datoria lui să îndeplinească poruncile doamnei sale, satisfăcându-i dorințele și capriciile. Respectarea câtorva reguli fundamentale: discreție, răbdare, fidelitate, însemna onoare și onoarea era la mare preț.
Trubadurii au creat un anumit tipic, un anumit scenariu după care decurgea întâlnirea celor doi. De multe ori cuplul după o noapte de amor se despărțea cu regret devreme, când se mijea de ziuă, fiind cuprinși de teama de a nu fi descoperiți, ori de soțul doamnei, ori de vreun posibil rival gelos. De unde acest gen de poezie a fost numit aubade (sau alba), alborada în spaniolă, însemnând zori de ziuă. Cuvântul vine din langue d’oc, aubada, la rându-i cu etimologia în alba din latina vulgară ca femininul lui albus din latină. O figură comună este cea a santinelei, paznicul, complice care trebuie să-i avertizeze că a sosit ora să-și întrerupă aventura de peste noapte. Îndrăgostiții adesea îl acuză pe acesta ori că a adormit, ori că i-a anunțat prea repede. Următorul exemplu este cât se poate de elocvent: „Când privighetoarea cântă/perechii sale toată noaptea și în zori,/ eu cu mândra-mi stau în flori,/pân’ ce paznicul din turn/ ne strigă: „Hei, iubăreților, sculați!/ Văd zorile, se face ziuă!“. Poetica acestui spirit liric era răspândită pe o arie foarte largă, a fost la mare trecere și la truverii din nordul Franței, și la minnesängerii din Germania, și la trubadurii din Italia, sau din Portugalia și Spania.
Poeții provensali s-au bucurat de aprecierea nemărginită a lui Dante Alighieri. Marele poet considera occitana ca fiind limba perfectă pentru poezie, iar cântecul trubaduresc „își răspândește parfumul în fiecare oraș, dar nu-și află bârlogul în niciunul“. Hedonismul ingredientelor erotismului promovat de poeții provensali o înalță pe Beatrice Portinari spre culmile spiritualizării. H.-R. Patapievici socotește că ea reprezintă „mediul prin care se răspândește lumina dintre adevăr și minte“ și numai prin „ochii ei va putea Dante să primească întreaga realitate vizuală a lumii nevăzute“. În Divina comedie precum și în De vulgari eloquentia întâlnim referiri bogate la: Arnaut Daniel, Guiraut de Borneil, Folquet de Marseille, Sordello (deși din Mantua, a scris în occitană), Bernard de Ventadour, Bertran de Born și să-l amintim și pe trubadurul italian Guido Cavalcantti cu care Dante a ținut o trainică prietenie. Dintre toți, Arnaut Daniel primește cea mai înaltă considerație: „fu miglior fabbro del parlar materno“. Pe când Bertran de Born plătește amarnic în Infern pentru păcatele sale politice, în schimb în De vulgari… Dante îi laudă viguroasa măiestrie artistică. Însuși Petrarca având în spate această moștenire a fost considerat de istoria literară „o culme a poeziei trubadurești“. Dacă unul dintre cei mai vechi trubaduri s-a născut la 1070, iar Petrarca a murit în 1374, observăm că o generație de poeți se întindea pe trei secole și nu ca astăzi doar pe un firav deceniu.
Odată cu schimbarea contextului istoric, de-a lungul timpului, aubadele s-au centrat numai pe evenimentul erotic ce se-ntâmplă odată cu ivirea zorilor. Cum de-obicei multe dintre aubades erau și cântate, Shakespeare a scris versurile unui cântec în pură manieră trubadurescă în piesa de teatru Cymbeline. Tradiția aubadei a câștigat în popularitate începând cu poeții metafizici, prin John Donne cu poemul Răsăritul soarelui. Personalitatea lui Sordello a continuat să fascineze pe unii dintre cei mai de seamă scriitori. Romanticul Robert Browning îl evocă pe Sordello, într-un lung și neînțeles în epocă poem narativ cu același nume, iar Oscar Wilde îl amintește în versurile din „Amor Intellectualis“, mai târziu Samuel Becket în romanele Molloy și Malone moare vede în el un model pentru unul dintre personaje, iar mai recent Roberto Bolaño în Nocturnă în Chile, trubadurul întruchipează o figură istorică liberă de prejudecăți, o voce morală a țării sale, așa cum l-a prezentat nemuritorul florentin în Purgatoriu.
Relația lui Ezra Pound cu trubadurii, prin amploarea sa, e comparabilă cu cea a lui Dante. Poezia medievală mereu l-a fascinat și i-a furnizat teme și tehnici pentru poezia sa de început. În confruntarea cu traducerea lor în engleză s-a văzut nevoit să condenseze, să renunțe, să extindă textul în cele din urmă ajungând la poeme proprii originale. Toți marii trubaduri au stat mereu în atenția poetului de peste Atlantic. În Bertran de Born ca nobil feudal bătăios din fire, Pound și-a găsit o nouă persona reconfortantă după tragedia Primului Război Mondial. Fiind un vajnic luptător, a adus un stil frust și energic, astfel că printre șoaptele și tânguirea trubadurilor vocea lui răsună ca un strigăt pe câmpul de luptă: „Plăcut pe mine mă-nfioară/ nu somn sau vin, și nici bucate,/ ci două tabere, când zbiară:/ «Pe ei» și-aud, prin văi uitate,/ cai singuri, nechezând“ (trad. Teodor Boșca). Poemele lui Pound: „Na Audiart“, „Sestina: Altaforte“, „Provincia Deserta“, „Lângă Périgord“, „Dompna pois de me no’us cal“ sunt inspirate de viața aventuroasă a poetului nobil, constituind în fond un omagiu al unor vremuri de mult apuse. Ciclul de poeme intitulat Langue d’oc reia tema iubirii vehiculată de aubade: „Iubitu-și ține până-n zori/ În livada înflorită,/ Până când al lor fârtat le dă de veste. Doamne, ce scurtă-i noaptea/ Și iarăși vine ziua!“. Lumea medievală era percepută ca o lume paradisiacă vibrantă și unificatoare opusă sterilității și haosului celei contemporane.
În poemul Aubade al lui Philip Larkin, eul liric se focusează pe inevitabilitatea morții, „negrul întuneric“, nimicul de dincolo îl scufundă într-un adânc sentiment de sorge. Se poziționează în contradicție totală cu viața veșnică promisă de religie, iar la îndemnul că „Nicio ființă rațională nu poate să se teamă de un lucru pe care nu-l simte“, poetul răspunde că tocmai de aceasta ne este frică cel mai mult, fiindcă acolo nu va mai fi niciunul dintre cele cinci simțuri, nici cunoaștere, nici iubire, nici prietenie, e o anestezie totală din care nu ne vom trezi niciodată („That this is what we fear—no sight, no sound,/ No touch or taste or smell, nothing to think with, /Nothing to love or link with,/The anaesthetic from which none come round“). Titlul poemului sugerează și o doză de ironie, căci numai despre dragoste nu este vorba aici.
Celebrii muzicieni Bizet, Lalo, Maurice Ravel, Erik Satie sau Francis Poulec au compus sub auspiciile aubadei amintindu-ne și de faptul că versurile erau cântate sub fereastră în contrapartidă cu serenada.
În literatura română, spiritul aubadei „răvășește“ mai toată lirica erotică a lui Costache Conachi, prin dulcea tânguire fără sațiu după femeia iubită, prin același efort de a o ridica pe culmi ideatice. Zorile îl găsesc pe ibovnic topindu-se pe rugul amorului: „Ziori de ziuă se revarsă,/Și ochi încă n-am închis:/Cum să-i închid, când ei varsă/ Părae de foc aprins?…Mă vait, strig cu suspinuri/ Dar nu găsesc agiutoriu:/ Ce pot lacrimi, ce pot chinuri,/ Când durerea-i de amoriu?…“ De la moarte, numai mult dorita iubită îl mai poate salva: „Repezite dulce rază,/ Din doi ochi mângâitori,/ Și vino de înviează/ Pe alți doi, ce-s muritori!.“ Ca și la vechii trubaduri, multe dintre poeziile sale erau cântate, au intrat în repertoriul popular, iar în Țara Românească au stârnit nemulțumirea poate și invidia lui Dimitrie Bolintineanu. În „O călărire-n zori“, poezie din adolescența lui Eminescu, toată scena e ocupată de el și ea, în prospețimea dimineții, își dau frâu liber pasiunii: „Vergina îl strânge pe amantu-i mai tare/ La sânu-i de crin/ Și fața-și ascunde l-a lui sărutare / În părul ebenin.“ Motivul zorilor de ziuă este reluat de Nichita Stănescu într-un poem cu același titlu ce i-a servit doar drept pretext, învăluind o apoteotică naștere și devenire „în mareea luminilor“ la început de lume. Mai recent, Cezar Ivănescu a reînviat poezia ca incantație, ca fiind una din funcțiile primordiale ale ei. În volumul de versuri intitulat Jeu d’amour, puternic impregnat de simbioza thanatos–eros, absorbirea totală a ființei adorate face ca însuși trupul să devină o mărturie a izbăvirii prin iubire: „!de-acuma nu te-oi mai uita,/poți să și vii, poți să nu vii,/cu vii stigmate, sângerii,/ ești scrisă toată-n carnea mea!// !de-acuma nu te-oi mai uita,/coapsele-ți line, stins oval/pieptul, parfum de portocal/ împarfumează pielea mea!.“ Iar unul dintre poeme trimite direct la aubada (alba) de odinioară: „!cine-mi amintește/ prima dragoste,/ dulce cum e mierea/ strânsă-n fagure?// !singur amintește-ți/ prima dragoste/ dulce cum e mierea/ strânsă-n fagure!// !mi-i amară gura/ nu-mi pot aminti,/ i-am pierdut făptura/ albă-n zori de zi!.“
Revenind la textul popular invocat în preambul, observăm că nu este singular în culegerile de lirică populară. Versuri precum: „- Frunză verde samulastră/Bobocel de la fereastră/ Du-te puiule, mă lasă,/Că zorile se revarsă/ Și te-așteaptă mă-ta acasă./ – Frunză verde de năut/ Să m-aștepte cât de mult,/ De-aicea nu mă mai duc/ Că e bine-n așternut,/ Să m-aștepte cât a vrea,/ Nu plec de la dumneata/ Că ți-i dulce gurița“ se întâlnesc destul de frecvent și sunt evident înrudite cu aubada medievală prin diverse nuanțe de abordare. În cântecul popular Ană, zorile se varsă, îndrăgostitul se află într-o dilemă profundă, argheziană a lui „Voiam să pleci, voiam și să rămâi“: „Ană, mândra mea frumoasă/ Stinge lampa de pe masă,/ Lasă-mă și nu mă lasă.“ Totuși dorul îl călăuzește spre casă unde îl așteaptă îndatoriri morale: „Lasă-mă să merg acasă/ La copii și la nevastă.“
Una dintre caracteristicile canonului literar este perenitatea lui. Partea recognoscibilă a aubadei ca fiind una canonică este dată de această trăsătură a unui morgenstimmung, a întâmplării din zorii zilei. Pe parcursul ulterior, poezia a cunoscut un proces continuu de canonizare în sensul că a evoluat spre spiritualizare, spre un moment de iluminare. „Puterea de contaminare“ sau potențialul canonic în acest caz vine mai puțin din realizarea estetică cât din literalitatea faptului recunoscut de cititor, indiferent de câte grefe s-au adăugat ulterior. E un exemplu antireducționist, lăsând frâu liber imaginației creatoare prin păstrarea unei valori axiologice.