Scena artistică a fost și va fi mereu într-o permanentă transformare. Tot ce era acum 5-10 ani de actualitate, poate părea astăzi desuet. E nevoie de aceste schimbări, de restructurarea vechilor convenții legate de statutul artei și al artiștilor. Este un proces alert la care chiar și artiștii se adaptează/updatează destul de greu. Există, din păcate, tot mai ușor loc pentru speculații, mai ales la noi unde filtrele pentru măsurarea performanței sunt destul de volatile, chiar și acelea rămase fiind adesea eludate în favoarea unor criterii extraestetice și conjuncturale. Dar, în pofida tuturor acestor disfuncționalități mai mult induse de platformele media și care afectează peisajul general, arta contemporană românească se află într-un moment foarte bun al existenței ei, poate cel mai bun. Niciodată în istoria noastră artiștii români nu s-au bucurat de o asemenea vizibilitate la nivel internațional, piața de artă a jucat un rol important în această noua reconfigurare a ierarhiei artistice.
Proiectul expozițional Amprente, realizat la Muzeul de Artă Craiova, coagulează imaginea a doi dintre cei mai importanți graficieni români din generația 70 – Nicolae Alexi și Aurel Bulacu. Originari din Craiova, legați de o prietenie care durează de peste o jumătate de secol, fiecare dintre ei se individualizează prin forme de gândire vizuală diferite și amprente stilistice bine definite. Este pentru a treia oară, în decursul a peste treizeci de ani, când expun la muzeul craiovean în această formulă, probabil dintr-o formă de solidaritate mai curând atipică mediului artistic, dar importantă pentru ei având în vedere începutul propriului lor parcurs creativ.
Într-o lume artistică hipermobilă și comunicațională, avidă să absoarbă experiențe particulare, propunerile lor vizuale care explorează o serie de teme-proiect atât de particulare, de atipice șabloanelor contemporane, pot să suscite interes în peisajul uniformizat al discursurilor recente. Nicolae Alexi este un creator discret, dar cu o influență hotărâtoare în grafica românească, atât ca mentor al multor generații de studenți care și-au început drumul sub îndrumarea lui cât și ca artist în pofida faptului că, în această ultimă ipostază, el este mai puțin vizibil din cauza parcimoniei excesive cu care acceptă să expună public. Nicolae Alexi demonstrează capacitatea de perpetuare a autorității originare a desenului, stăpânindu-și perfect creația, atât în registrul inspirației cât și al formelor plastice în care se exprimă. Grație acestor virtuți ale desenului, tehnică a reprezentării aflată la hotarele artei, ne sunt aduse în atenție personaje din cele mai diverse, alături de elemente naturale care cuceresc prin inteligența transpunerii și amintesc de prestigiul recunoscut al artei. Una dintre trăsăturile dominante, care dirijează cercetarea artistică a lui Nicolae Alexi într-un teritoriu cultural larg, este dotarea cu o profundă capacitate speculativă. Prin intermediul acesteia el reușește să realizeze imagini inedite, utilizând citate provenite dintr-un areal imagistic focusat preponderent pe secolul al XVIII-lea, care concentrează într-o bogată arhivă vizuală spiritul galant-superficial al perioadei. Apetența pentru asimilarea și promovarea unei epoci, percepută ca fiind una a superficialității, inducerea unei similitudini cu epoca contemporană este un exercițiu de rafinament intelectual echivalent cu istoriile moralizatoare sau chiar cu fabulele care făceau deliciul cititorilor sau spectatorilor de acum câteva secole.
În contrapunct, Aurel Bulacu vine cu un discurs care, în mod evident, nu urmărește să cadă în anecdotic, fiind înzestrat cu un remarcabil simț al reducției la esențial. Dotat cu un nerv înnăscut, artistul se exprimă dezinvolt în registru expresionist, sacrificând detaliile și proiectând structuri a căror substanță este bine concentrată în gestică, aluzii și introspecții. Surpriza, pentru cei care vin în contact cu lucrările lui Aurel Bulacu, rezidă în forța expresiei, în capacitatea de a genera stări, sentimente, gânduri în a căror amprentă, telurică și elegiacă totodată, ne regăsim în mod firesc, creând astfel o complicitate cu privitorul. Este, în definitiv, o ipostază a modernității pe care artistul ne-o restituie dintr-o perspectivă extrem de personală. Gustul pentru non-finit, pentru notația rapid înregistrată, expresia dezinvoltă, nemijlocită, toate acestea stau sub semnul unei mutații de accent, specifică artei contemporane, care a transformat schița în operă. Iar codul vizual actual apreciază asemenea forme de implicare dezinhibate, directe, mai mult decât orice abilitate tehnică.
Bulacu, este un dionisiac care pictează viața fără să o judece, dintr-un prea plin sufletesc în timp ce Alexi este cerebral, apolinic care vizualizează în lucrările sale propriile-i neliniști, întrebări , atitudini față de contemporaneitate. Universul fiecăruia dintre ei, deși atât de diferit, poate fi conjugat în ideea că ambele conțin elemente autobiografice ficționalizate însă, cu o sinceritate dezarmantă uneori – vezi Bulacu sau deconstruite alteori, de o manieră esopică – vezi Alexi.
O clasificare sau, și mai rău, de ierarhizare a celor doi este însă riscantă și neproductivă. Creația fiecăruia dintre ei trebuie înțeleasă prin prisma propriei curiozități spre cunoaștere prin raportarea la imediat, la realitatea care îi înconjoară. Ambii, fiecare în felul său, își îndreaptă atenția spre o parte a lumii care le furnizează un sistem propriu de a percepe realitatea înconjurătoare și viața însăși.
Conceptul expozițional Amprente propune, în premieră, o amalgamare a creației celor doi cunoscuți artiști. O premieră la care personajele lui Alexi nu se sfiesc să își joace rolul shakespearian „lumea întreagă e o scenă și toți oamenii actori“ conviețuind, pe simeze, cu întreaga cohortă de Hymere din recuzita lui Bulacu. O propunere curatorială care oferă o nouă perspectivă de revizitare a operei unor artiști cu personalitate distinctă în arta românească, creând nu doar un dialog vi zual dinamic, ci un context epic inedit și provocator, atât pentru public cât și pentru autori.