Inteligent, cultivat, inventiv, influențat de trăirismul lui Nae Ionescu, Octav Șuluțiu a lăsat, într-o viață de numai patruzeci de ani (1909-1949), un mic siaj în apele literaturii române. Dar brazda trasă într-un mediu fluid se închide repede și în scurtă vreme este uitată. Așa s-a întâmplat și cu acțiunea literară a lui Octavian Șuluțiu. Aceasta poate și din cauză că, productiv și multilateral, scriitorul nu avea și acea personalitate puternic marcată, care să creeze emulație și să atragă mulți adepți.
Unul dintre romanele publicate de el, Mântuire, 1943, despre care azi nu se mai vorbește, prezintă interes prin curiozitatea manifestată față de zone obscure ale vieții psihice. Cartea poate fi considerată monografia unei obsesii. Iar textul nu este deloc sofisticat, are structura unei narațiuni ușor de parcurs.
Leontin Martinescu, subprefect într-un orășel de provincie, citește într-un ziar, în trenul cu care se înapoiază de la București, că în capitală s-a comis o crimă monstruoasă. O funcționară de la primăria sectorului Verde, Marieta Dumitrescu, în vârstă de treizeci și doi de ani, a fost găsită moartă în afara orașului, pe Câmpul Tei, cu un pumnal înfipt în inimă. Pumnalul avea încrustată pe mâner litera L. La autopsie i se descoperă numeroase lovituri pe tot corpul și aceasta în condițiile în care nu i se furase nimic. Concluzia este că uciderea a survenit după ce victima fusese groaznic torturată de un maniac sexual. Acesta, judecând după unele indicii, făcea parte din lumea bună, dar nu a putut fi identificat și a reușit să dispară fără urmă.
Știrea îl tulbură foarte mult pe Leontin, subprefect relativ tânăr, de treizeci și cinci de ani, prețuit și simpatizat în obscura localitate de provincie în care funcționează de patru ani. Întors de puțină vreme de la București, ia masa la o cârciumă, La mielul blând, împreună cu un cerc de cunoscuți printre care profesorii Robea, Hodoroabă și Andron, poetul Patrafir Undrea, inginerul Kofman, moșierul Valentin Iliescu și avocatul Camil Ridescu. Cu ei comentează printre altele și odioasa crimă, pe care o înfierează cu vehemență. Leontin este logodit de doi ani cu Varvara (Vava), fiica de douăzeci și patru de ani a avocatului Iancu Micodin și a Didinei, care așteaptă cu nerăbdare ca viitorul lor ginere să stabilească în sfârșit, după această logodnă prelungită, data căsătoriei. În timp ce Vava își adoră logodnicul, el este rezervat și nu se se poate hotărî să renunțe la libertatea sa; practic, nu face nicio diferență între atracția pe care o simte pentru Vava și cea pentru frumoasa prostituată Ema, cu care împarte în unele nopți patul pentru a-și alunga singurătatea.
După o lună de la primul asasinat, Leontin se află din nou în tren, înapoindu-se de la București, și descoperă citind ziarul că s-a comis încă o crimă. De data aceasta e vorba de o studentă la Medicină în anul IV, Natalia Răchitaru, în vârstă de douăzeci și trei de ani, găsită moartă în camera ei, tot cu un pumnal înfipt în inimă. Ca și în cazul primei victime, sunt indicii că a fost torturată înainte de a fi omorâtă, iar pe pumnal este înscrisă aceeași literă L. În noile discuții cu prietenii săi, un fel de dezbateri pe teme moral-religioase, Leontin ajunge la concluzia că omul poate să obțină mântuirea doar prin credință și pocăință.
După alte zece zile, călătorind din nou spre casă cu trenul de la București (unde merge periodic din obligație de serviciu), află din ziar despre a treia crimă, săvârșită în aceleași condiții ca primele două. Acum este vorba de o tânără balerină unguroaică în vârstă de nouăsprezece ani, Irma Debreț. Știrea îl tulbură și mai mult pe Leontin când află că la locul crimei s-a găsit de data aceasta și o batistă fină cu monograma criminalului: L. Urmează alte crime, victimele fiind o văduvă de cincizeci și nouă de ani, Maria Popescu, o scriitoare de douăzeci și trei de ani, Maria Agafiței, și o prostituată de douăzeci și opt de ani, Ioana Măeruș. Despre comiterea lor în condiții asemănătoare, cu un pumnal înfipt în inimă, pe care este gravată litera L, Leontin afla întotdeauna din ziare citite în trenul de la București care îl duce spre casă.
Treptat, Leontin este cuprins de bănuiala că ar putea fi el criminalul. Se întreabă dacă nu suferă de o dedublare de personalitate. Începe să aibă discuții pe această temă cu logodnica sa și cu prietenul lui, Andron. Frământat sufletește, se simte obligat să stabilească data nunții pentru ziua de 30 iunie. Dar până la acea dată, obsedat, vizitează toate cele șase locuri unde s-au săvârșit crimele. Se gândește intens, dar nu-și poate da seama dacă mai fusese vreodată pe acolo.
Într-o noapte, ieșind de la viitorii săi socri unde luase masa, Leontin, chinuit de gânduri și suferind de insomnie, se plimbă undeva, în afara orașului. Intră și în pădurea din apropiere, auzind niște țipete. Acolo o găsește moartă pe fiica cârciumarului (de la localul frecventat de el și prietenii lui), poreclită „Văcuța lui Ilie”. Are un pumnal asemănător cu cele dinainte înfipt în inimă, iar agresorul dispare cu o mașină. Leontin sesizează imediat Poliția. Bănuit, pe nedrept, că el ar putea fi criminalul, merge totuși la Prefectură și își dă demisia. Nenorocirile se țin lanț. Andron îl înștiințează că logodnica sa Vava împreună cu mama ei au murit într-un accident de automobil.
Deși i se spusese să nu părăsească orașul, Leontin pleacă la București cu trenul. Acolo consultă un psihiatru care îl asigură că nu este nebun. Și totuși, uimind pe toată lumea, se prezintă la poliție și declară că el este autorul celor șapte asasinate.