Frații Ștefan și Matei Lungeanu se revăd după o despărțire de opt ani, perioadă în care Matei s-a aflat la studii la Paris. Între ei doi este o diferență mare de vârstă: Ștefan are cincizeci de ani, iar Matei – douăzeci și șapte. Este o diferență justificată literar de rolurile pe care le dețin în romanul Misterele din București, publicat de Ioan M. Bujoreanu în 1862. Ștefan apare ca un cunoscător al secretelor multor familii din București, în timp ce Matei este neofitul supus inițierii de fratele mai mare. Aflăm și noi, cititorii, odată cu Matei, tot felul de întâmplări, mai mult sau mai puțin obișnuite. Dacă le-am fi găsit într-un roman realist, nu ni s-ar fi părut extraordinare, dar, fiindu-ne prezentate ca niște dezvăluiri, ne suscită în cel mai înalt grad interesul. Ideea de acces la ceva secret face întotdeauna rating.
Acest truc a fost inventat în Franța de Eugène Sue care a publicat în 1842-1843, sub formă de serial, în Journal des débats, romanul Les Mystères de Paris, foarte bine primit de public. Formula a fost preluată rapid și de alți scriitori, francezi sau din alte țări. În scurtă vreme au apărut Les Mystères de Marseille de Émile Zola, Les Mystères de Londres de Paul Féval, Die Mysterien von Berlin de August Brass, I misteri di Napoli de Francesco Mastriani și numeroase altele. În acest context se înscrie și romanul lui Ioan M. Bujoreanu (1834-1899), un funcționar public activ și autor de broșuri administrativ-juridice, cu aspirații de poet, dramaturg și romancier. Aproape simultan, și George Baronzi publică romanul Misterele Bucureștilor, 1862-1864. Toate, absolut toate cărțile cu titluri de acest fel, inclusiv filmul Misterele Bucureștilor din 1983, cu Forin Piersic în rolul principal (film care, de altfel, nu este inspirat din roman), atrag ulterior atenția.
Ștefan îl pune așadar la curent pe fratele lui mai mic cu fața nevăzută a vieții unor contemporani în cursul unor lungi plimbări prin București și Pădurea Băneasa sau la moșia lor, Cătunu.
Într-o zi, îndreptându-se spre Băneasa, frații Lungeanu zăresc două călugărițe, una tânără și alta mai în vârstă. Ștefan îi spune fratelui său povestea celei mai tinere, Virginia Modreanu. Aceasta, înainte de a se călugări, și-a părăsit soțul fugind cu un aventurier, George Negreanu, fiu de țigani, pe numele lui adevărat Neagu Bulboacă. Anterior, fantele făcuse închisoare pentru furt.
Soțul înșelat le-a dat fugarilor de urmă, dar a fost ucis de Bolboacă, cu o lovitură de cuțit. În timp ce asasinul a fost condamnat la ocnă pe viață, Virginia a fost obligată, ca pedeapsă, să-și petreacă trei ani într-o mânăstire. Așa a ajuns să îmbrace rasa monahală.
A doua călugăriță, Elenca Bruneasca, văduvă, cu un fiu ofițer și o fiică, Eliza, fusese prinsă cu ani în urmă în mrejele unui individ care îi toca averea. Iar Eliza, „necinstită“ de un tânăr boier, Grigore Dăngescu, își pusese capăt zilelor. Fratele ei, ofițerul, voind să-și răzbune sora, îl ucide pe josnicul amorez în duel și ajunge la închisoare. Elenca Bruneasca, rămasă fără avere, fără amant și fără copii, se călugărește.
A treia povestire, de mari proporții (începe în primul volum al romanului și continuă în al doilea), îl readuce în scenă pe Neagu Bulboacă. El scapă de condamnarea la închisoare pe viață, ca urmare a intervenției influentului boier Stamate Dăngescu. Acesta, adversar al familiei Modreanu, face din criminalul eliberat propriul lui vătaf de curte. La cei șaizeci de ani ai săi, Stamate – cu o soție, Elena și un fiu avocat, Alexandru, el însuși bărbat în toată firea (douăzeci și șapte de ani) – rămâne încă un afemeiat frenetic. Remarcând-o într-o zi pe fata unui croitor, Frusina, vrea neapărat să o aibă și, la cererea lui, vătaful o aduce în casă, sub pretextul că vrea să-i comande niște haine. O droghează cu opiu, ca să i-o livreze docilă stăpânului, dar, din cauza dozei prea mari, Frusina moare. Ca să-și protejeze stăpânul de un scandal, Bulboacă ia cadavrul și îl aruncă în fața casei unui cojocar, Tudor Sălcianu. Acesta e un meseriaș cinstit, respectat și trăiește liniștit cu soția sa Elisaveta, cu care are o fiică frumoasă, Maria, în vârstă de șaisprezece ani, absolventă de pension. Mai întreține o nepoată, Tincuța, și o calfă, Damian, care îl ajută în meserie. Tânărul Alexandru Dăngescu o cunoscuse pe Maria Sălcianu la un bal mascat și se îndrăgostise de ea, iubirea fiind reciprocă, chiar dacă ei aparțineau unor clase sociale diferite. Cu martori falși, Stamate Dăngescu îl scoate basma curată pe vătaful său și pacostea cade pe capul nevinovatului Tudor Sălcianu. Judecătorul și procurorii, mituiți de boier, îl osândesc la temniță pe viață. Alexandru, știind ce mârșăvie a săvârșit tatăl lui, îi cere să-și folosească influența ca să-l scape de pedeapsă pe cojocar. Între timp, însă, Tudor Sălcianu moare în închisoare, fără să mai ajungă la proces, în urma unui atac de apoplexie. Stamate își exilează fiul la o mânăstire, iar pe Maria o atrage în casa lui. Recurge din nou la opiu, ca să îi paralizeze voința, iar vătaful o posedă, pentru a se asigura că fiul lui Stamate nu se va putea căsători cu ea.
Finalul este melodramatic. Deznădăjduită, Maria pleacă împreună cu mama ei la o mânăstire ca să se călugărească. Alexandru, întors din exil, își găsește iubita și, aflând ce s-a întâmplat, hotărăște să se căsătorească cu ea, din dragoste, dar și ca să se răzbune pe tatăl lui și pe vătaf.
Stamate, aflând că Alexandru nu-l mai recunoaște ca tată, îl pune pe vătaf să-l otrăvească. Imediat după moartea lui Alexandru, moare de supărare și Maria.
Ajuns aproape de sfârșitul vieții, Stamate regretă tot răul făcut și își cere iertare, printr-o scrisoare, soției lui și întregii lumi. Îl otrăvește pe vătaf și apoi se otrăvește și el. Lasă în urmă un testament prin care își donează averea statului pentru opere de binefacere.
În romanul lui Ioan M. Bujoreanu există mai multă epică decât în o sută de romane de azi.