În vremea în care italienii, împinși de sărăcia din Peninsulă, erau cei mai numeroși imigranți în Franța, bărbații luau calea minelor sau a uzinelor nou apărute, în vreme ce femeile ori stăteau acasă și creșteau copiii, ori se angajau slujnice. Dar cele mai îndrăznețe și mai emancipate dintre femeile italiene luau drumul Parisului și își dădeau întîlnire în Montmartre, la Tîrgul de Modele pentru pictori și sculptori. Pentru că era o vreme cînd pictorii și sculptorii aveau nevoie de modele, mai ales pentru nuduri. Artiștii veneau, priveau, cumpărau, după cît de gros le era portofelul. Rodin, de pildă, nu s-a putut hotărî pentru o singură italiancă, așa că a cumpărat două. Nu mă întrebați de prețuri și de obligațiile modelului în raport cu cumpărătorul, nici dacă exista un negustor sau dacă ele, modelele, își fixau singure prețul, pentru că nu știu, nu am reușit să aflu. Probabil că peste această perioadă și peste acest negoț s-a așternut un strat de pudoare amestecată cu o uitare voluntară care ne împiedică să aflăm mai multe.
(Pudoare sau nu, dar profesiunea de model a fost recunoscută și în timpul comunismului de la noi. Un prieten de-al nostru, elev la Liceul de Arte din Arad, ne vorbea despre orele de atelier în care pictau nuduri feminine. „Și chiar e un nud?!“ întrebam noi, iar răspunsul era: „Da, un nud în toată goliciunea lui!“ O femeie tînără angajată să stea goală și nemișcată, în diverse poziții, în fața elevilor, minute în șir (poate ore?) pentru ca ei să deprindă curbele artistice ale corpului uman. Întîlnită în afara orelor de la atelier, era o persoană oarecare, mai degrabă sfioasă. Îmbrăcămintea ascundea bine modelul. Prietenul nostru ne-a spus că a întîlnit-o de mai multe ori pe stradă, a salutat-o, iar ea s-a uitat la el foarte distantă și nu i-a răspuns: nu amesteca arta cu viața privată!)
Revenind la modelele italience, mă refer la una dintre ele, cu o existență mai pregnantă decît a celorlalte. Se numește Agostina Segatori și s-a născut în 1841, în orașul italian Ancona. Nu există date (sau nu am ajuns eu la ele) referitoare la cum a ajuns în Paris. Probabil că a emigrat, ca mai toți italienii sosiți în Franța, „în căutarea unei vieți mai bune“. Devine cunoscută după ce, în 1860, pozează pentru Eduard Manet (Italianca), pentru ca, în 1873, să fie modelul lui Jean-Baptiste-Camille Corot pentru lucrarea Agostina, Italianca. Devine un model celebru și rîvnit și e solicitată, printre alții, de Jean-Léon Gérôme, și Eugène Delacroix.
Întîlnirea cu pictorul Édouard Joseph Dantan, pentru care pozează de mai multe ori, se transformă într-o idilă din care se va naște un fiu. Vagi amănunte biografice ar dovedi că Agostina ar fi fost căsătorită cu un domn Morière, care a acceptat să-i dea numele său fiului italiencei.
Agostina Segatori a cîștigat destul de bine din profesiunea de model, astfel încît va deschide un local, Café du Tambourin, inițial la numărul 27, pe rue de Richelieu, mutată apoi la numărul 62, pe Boulevard de Clichy. Cafeneaua devine și salon de expoziție, are și program de cabaret. E un loc de întîlnire al artiștilor de tot felul. Colecția adunată de Agostina (mai ales prin donații) este impresionantă.
Jurnalistul Maxime Lisbone scrie, în epocă, despre această cafenea: „Madame Ségatori, proprietăreasa Tamburinei, a reunit și a plasat, cu sentiment artistic, operele maeștrilor care au transformat stabilimentul ei într-una din cele mai interesante galerii de tablouri posibile. Pentru a adăuga un plus de atracție cafenelei, directoarea și-a luat ca adjuncte cele mai fermecătoare colaboratoare care se pot vedea, proaspete flori răsărite sub soarele Italiei și înflorite în razele calde ale capitalei noastre.“
În 1886, Vincent van Gogh ajunge la Paris pentru doi ani. În primăvara lui 1887, după ce începuse să frecventeze cafeneaua le Tambourin, inevitabil, se îndrăgostește de proprietăreasă, o femeie încă foarte frumoasă. Vincent, îndemnat de Agostina, montează prima lui expoziție personală în cafenea, niște stampe japoneze realizate pe hîrtie creponată (un total eșec, va mărturisi, mai tîrziu, pictorul). În perioada expoziției, Van Gogh realizează un portret al iubitei lui vremelnice: Agostina Segatori stînd în Café du Tambourin, aflat acum la Muzeul Van Gogh din Amsterdam: o femeie cu un aer melancolic, stînd la o masă în formă de tamburină, cu scaune, și ele, în formă de tamburină. În spate, vag sugerate, sînt, spun cunoscătorii, tablourile lui Van Gogh. Tot din acea perioadă datează un portret făcut pictorului de către Toulouse-Lautrec („Portretul lui Vincent van Gogh“, 1887).
Tot atunci, pictorul flamand începe să-și plătească toată consumația în tablouri făcute special pentru patroană. De aici și locul comun cum că „van Gogh care se cumpără acum cu zeci de milioane nu a vîndut niciun tablou în timpul vieții, abia dacă a putut să le dea în schimbul mesei, unui proprietar de restaurant“. Realitatea, vorba aceea, e mai complexă. Vincent picta, iar Agostina îl hrănea, dar îl și iubea.
Într-o scrisoare adresată fratelui lui, Theo, pictorul mărturisește: „În ceea ce o privește pe domnișoara Segatori, asta e cu totul altă chestiune. Încă mai simt afecțiune pentru ea și sper că mai simte ceva pentru mine.“
Agostina Segatori a murit la Paris, în 1910, după ce a pierdut cafeneaua. Dar imaginea ei încă însuflețește o bună perioadă din istoria picturii franceze.