„Bazarul memoriei” de Veronica O’Keane a fost publicat la Editura Trei-Lifestyle. „Bazându-se pe poveștile emoționante ale pacienților săi și, mai mult, pe literatură și basme, O’Keane folosește cele mai recente cercetări neuroștiințifice pentru a reformula înțelegerea puzzle-ului extraordinar care este creierul uman, de la naștere până la adolescență și bătrânețe. Această carte este o mărturie a curajului – și a suferinței – celor care trăiesc cu boli mintale grave, arătându-ne cum experiențele lor pot explica tot ceea ce știm și simțim“, notează editorii cărții în limba română.
Veronica O’Keane este scriitoare, specialistă în neuroștiințe și profesoară de psihiatrie la Trinity College din Dublin unde conduce un program de cercetare în depresie. A publicat numeroase lucrări de cercetare, în special despre tulburările de stare și despre depresia perinatală.
Mai jos, un dialog despre memorie, în exclusivitate cu scriitoarea și cercetătoarea irlandeză.
Cristian Pătrășconiu: Cum reușesc neuroștiințele să-l ajungă din urmă pe Marcel Proust? Un mic comentariu: în versiunea românească a cărții dumneavoastră, se amintește despre dificultățile legate de vechea și de noua traducere a titlului cărții lui Proust. Așadar, cum reușesc științele cognitive să-l ajungă din urmă pe Marcel Proust?
Veronica O’Keane: Cu acest detaliu am și început cartea, de altfel. Versiunea originală din limba franceză (À la recherche du temps perdu) a fost tradusă inițial în limba engleză cu formula Să ne amintim că anumite lucruri au trecut; apoi, cartea fiind retradusă de curând, a fost schimbat și titlul în sensul următor – În căutarea timpului pierdut. Am afirmat că neuroștiințelor le ia ceva timp să-l prindă din urmă pe Marcel Proust, deoarece chiar consider că memoria este o chestiune de căutare. Nu înseamnă că deschizi un sertar cu dosare și că extragi de acolo un dosar – amintirile ar fi intacte în acest caz. Ce facem când ne dăm seama că anumite amintiri au fost scoase din mintea noastră și au străbătut meandrele neștiute ale unei povești? În viața noastră se intersectează multe povești, multe cunoștințe și emoții, se produc multe evenimente. Mai multe amintiri plutesc în creierul nostru în același timp. Iar când nu reușim să găsim anumite amintiri, scotocim după amintiri prin viața noastră, prin cunoștințele noastre, prin ceea ce știm, prin experiențele întipărite în mintea noastră.
Ne aduce semnificativ mai multe avantaje cu privire la memorie știința modernă, comparativ cu arta, cu literatura?
Mi se pare foarte interesantă întrebarea, deoarece citez des literatura în carte. Consider că marii artiști au făcut introspecție, toți marii artiști recurg mult la introspecție. Când descriu experiențe, au făcut acel lucru înainte ca neuroștiințele să înțeleagă ce ar putea reprezenta experiențele respective din perspectiva funcționării creierului. Marcel Proust, spre exemplu, când pornea pe cărările memoriei, mai ales când face referiri la mirosuri pentru a-și reaminti diverse lucruri. El a înțeles că senzațiile declanșează amintiri. A durat mult până ce au înțeles neuroștiințele că există o paralelă între mirosuri și amintiri. Mirosurile ne conduc la un nivel de experiență subiectivă, ne acaparează prin diverse maniere de a experimenta lumea înconjurătoare. Este o modalitate complet diferită de a ne explica lucrurile. Cred că majoritatea dintre noi apreciază ambele stiluri. Mulți înțeleg viața prin prisma experienței personale. Începem să ne imaginăm lucruri pe măsură ce le percepem prin simțuri. Pe de altă parte, ne place să înțelegem explicațiile cu privire la creier, la cum funcționează acesta. Atât experiența, cât și cunoașterea exercită aceeași fascinație asupra oamenilor. Le-aș spune cu siguranță oamenilor că arta este organizată în jurul imaginației, cunoștințelor emoționale, sentimentelor, empatiei față de ceilalți și noilor experiențe. Arta creează noi spații în creier. Și neuroștiințele sunt la fel de pe larg dezvoltate. Și ele modelează modul în care este percepută lumea, dar într-un mod total diferit.
Am o întrebare cu două ramuri. Pe de o parte, ce anume este non- intuitiv legat de ceea ce se știe în privința memoriei? Pe de altă parte, ce anume este foarte descurajator legat de ceea ce se știe (intuitiv și non-intuitiv) în privința memoriei? Ce anume se cunoaște în mod intuitiv și ce este descurajator (din ceea ce se cunoaște)?
Mai întâi să vorbim despre ce se cunoaște pe cale non-intuitivă, apoi despre ce anume este descurajator. Ce anume este non-intuitiv despre memorie cred că este ideea că nu ne revine în minte evenimentul chiar în momentul în care se petrece. Consider că este un aspect important al memoriei. Avem experiența revenirii asupra evenimentelor petrecute mai demult împreună cu prietenii, cu familia. Există controverse cu privire la momentul petrecerii evenimentului: cine se afla acolo, ce s-a petrecut mai exact. De obicei, participanții se contrează: „Eu am spus asta!“ „Ba nu, eu am spus asta!“ Așadar, memoria este extrem de subiectivă. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de amintiri, cu atât se contaminează mai mult. Ce faci, de fapt, de fiecare dată când îți amintești ceva? Întrerupi conexiunile dintre anumiți neuroni, deoarece memoria rezidă în modul în care sunt interconectați neuronii. Dacă neuronii sunt conectați într-un anumit fel, ei constituie o amintire. Când îți amintești acel lucru, scoți în evidență acel grup de neuroni prin energie, apoi poți reveni în multiple feluri datorită experienței pe care o creezi în acel moment. De exemplu, dacă îți amintești un eveniment petrecut alături de un prieten, iar el spune că parcă nu s-a întâmplat chiar așa, ci așa, data următoare când îți amintești de acel eveniment, el va fi contaminat cu amintirile prietenului, va fi mai puțin sigur. Versiunea ta va conține elemente din amintirile prietenului. Cu toții trebuie să punem sub semnul întrebării certitudinea amintirilor noastre. În plus, și cred că acest lucru este și mai important, este să ne întrebăm de ce ni s-au modificat amintirile. Cred că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, devenim tot mai înțelepți și înțelegem tot mai bine lumea. Felul în care înțelegem lumea se reflectă în felul nostru de a ne aminti lucruri. Modul în care îmi amintesc eu acum lucruri din trecutul meu mă ajută să înțeleg lucruri care se petrec acum, ceea ce n-aș fi reușit atunci. Amintirile readuc în fluxul gândirii idei despre cum m-am schimbat ca om și despre cum s-au schimbat în mine alte procese. Memoria este foarte cursivă, foarte mult ancorată în prezent. Face parte din prezent, nu din ceva rămas în trecut. Memoria este aici și acum, și în timp ce noi doi discutăm se formează noi amintiri.
Acum, cealaltă întrebare: cel mai descurajator aspect al memoriei. Cred că are legătură cu același lucru, cu subiectivitatea. Mi se pare foarte derutant când vine vorba de memorie colectivă și istorie. Un exemplu foarte nimerit ar fi ce se întâmplă la ora actuală în Rusia. Informațiile și cunoștințele colective sunt prezentate într-o manieră care stimulează și exploatează o memorie foarte specifică. Intervin diverși stimuli, care încurajează, la rândul lor, anumite amintiri, însă aș încuraja o perspectivă mai echilibrată. Regăsim deseori acest lucru de-a lungul istoriei în felul în care aceste evenimente sunt rememorate și variază în funcție de context, de zi. Găsesc acest fapt derutant
pentru că am impresia că avem datoria să ne amintim lucrurile așa cum s-au petrecut ele, nu cu înțelesul pe care li-l acordăm noi acum.
Ce amintiri rezistă cel mai mult? Cele mai frumoase, mai plăcute? Sau cele mai puternice, mai traumatice?
Amintirile cele mai intense ar fi răspunsul scurt. În decursul unei vieți obișnuite, apar și amintiri traumatice pentru că îți mor sau se îmbolnăvesc persoane dragi, se întâmplă diverse. Viața este traumatizantă în sine. Din fericire, trăim și evenimente frumoase în viață. Rezistă cele mai puternice amintiri. Eu sunt norocoasă pentru că n-am trăit traumatisme notabile în copilărie, deci nu am amintiri prea complicate din copilărie, deși dezvoltarea personală a fiecăruia este deosebit de complexă. Nu vreau să spun că n-am avut o copilărie complexă, ci că n-a fost complicată din punct de vedere emoțional. Îmi amintesc că radiam de fericire, așa îmi amintesc copilăria mea, dar desigur că nu erau astfel toate zilele. Unii copii se nasc în condiții traumatice. De obicei, este vorba despre mediile defavorizate din punct de vedere socio-economic, despre copiii care se nasc în medii violente, precum bieții bebeluși ucraineni născuți în aceste săptămâni de război. Să nu uităm despre rasism și despre alte probleme de acest gen. Amintirile cele mai puternice vor constitui forța motoare care ne va călăuzi, dar este greu să stabilești ce amintiri se remarcă dintre toate, la fel și condițiile în care te afli acum în viață. De exemplu, din perioada când ai fost deprimat îți amintești doar lucrurile neplăcute din viața ta. Îți vei aminti doar ce era rău, te vei gândi cu ce ai greșit. Gândul la viața ta trecută îți lasă un sentiment de vinovăție. Te simți nevrednic și temător legat de viitor, pe când, dacă ești fericit sau într-o stare bună, ai mai multe șanse să-ți amintești aspectele fericite. Depinde ce ți s-a întâmplat, cum te raportezi la diversele lumi și, în ultimul rând, cum îți gestionezi emoțiile și cât de mult îți înțelegi propriul trecut. Putem trăi amintiri de la evenimente traumatice fără a fi, totuși, copleșiți de emoții negative. Altfel spus, dacă analizezi ce s-a întâmplat în trecut și încerci să rezolvi trauma psihologică obiș nuindu-te cu ea, atunci acelea îți vor rămâne ca amintiri neplăcute, însă nu te vor mai copleși într-atât. Sindromul de stres post-traumatic se referă la emoțiile cu care rămân oamenii în urma evenimentelor nefericite.
Ce presupune autonomia amintirilor? Au amintirile o exis tență a lor?
Ce întrebare bună! Aș spune că da. Creierul nostru și amintirile noastre ne spun ce este important. Îmi voi amintit toate lucrurile care rezonează cu mine. Dar din cauza memoriei mele se întâmplă că ele rezonează cu mine. Memoria mea absoarbe lucruri și le conferă semnificație. Într-un fel, memoria mea, a dv., a oricui are o existență proprie. Revin la ideea că deținem controlul asupra noastră, însă trebuie să-l direcționăm. Trebuie să fim conștienți. Dacă, de exemplu, creierul preia lucruri negative tot timpul, trebuie să te întrebi de ce are acest lucru importanță pentru mine. De ce sunt atât de importante acele amintiri, așa încât îmi provoacă emoții în creier. Dacă te afli într-o astfel de situație, amintirea chiar controlează totul, asemenea vieții înseși, însă dacă îți spui că nu-ți place să te afli într-o stare de traumă permanentă din cauza acelor amintiri (amintirile sunt traumatizante, mai degrabă decât experiențele actuale), atunci îți poți propune să-ți modifici amintirile, dacă dorești să rupi legătura dintre amintiri și emoțiile oribile. Memoria are propria existență, ceea ce nu înseamnă că nu avem capacitatea de a schimba acel lucru.
Ce este Bazarul memoriei? Ce anume are iz oriental legat de memoria umană? Ne duce cu gândul la un bazar din Orient…
Nu știu ce înseamnă literal titlul cărții, dacă are vreo însemnătate simbolică pe care să n-o știu eu…
Titlul a fost tradus în românește Bazarul memoriei. Întrebam de ce memoria noastră are o asemenea „patină“ – să îi spunem orientală…
Chiar este ca un bazar! Este plină de comori de care este posibil nici să nu fim conștienți. O altă idee a bazarului este organizarea lui labirintică. Căile neuronale care fac punți între lucruri nu sunt directe și drepte, nu urmează vreun model geometric. Ele se întrepătrund. Multe lucruri par să se producă la întâmplare. Unele amintiri sunt foarte efemere, iar altele foarte puternice. Modul în care te conduce memoria pe căile sale nu este unul liniar. Este ca un bazar plin de surprize, de plăceri și de bunătăți. Uneori ești transpus în zonele mai întunecate ale trecutului și minții tale, unde nu ai vrea să mergi. Este neașteptat și imprevizibil, din acest punct de vedere.
Arta și literatura sunt forme potrivite de captare a amintirilor?
Sigur că da! Ziceam și mai devreme, cred că arta și literatura trebuie să ne mobilizeze, să ne atragă la nivel emoțional și de experiență. Nu trebuie să fie o emoție puternică, însă poți „absorbi“ oamenii cu ajutorul amintirilor, iar aceasta este o forță foarte puternică. Un scriitor, de exemplu, încearcă să-și croiască drum către memoria cuiva și să-l facă să rezoneze prin intermediul unei povești. Desigur, scriitorii postmoderni nu procedează așa. Ei aproape că deconstruiesc lucrurile și le privesc oblic. Indiferent cum reușesc artiștii să te aducă într-o astfel de stare, fie prin mijloace tradiționale, prin intermediul unei povești, fie recurgând la idei șocante, contrare gândirii obișnuite, reușesc să îți capteze atenția și să te surprindă. Cred că arta și literatura ne conduc către sinele nostru, acolo unde concepem noi lumea înconjurătoare. Consider că este important să existe acea conexiune în interiorul nostru care să ne lege de ceilalți oameni și de lumea din jur. Este o funcție de maximă importanță a artei și literaturii: comunicare și orientare a nivelului uman de experiență.
Mai am două întrebări. Prima: amintirile mor odată cu dispariția noastră?
Sunt atee și adeptă a concepției care poate fi numită materialistă. Din punct de vedere organic, atunci când moare creierul, dispar și amintirile din el, dar nu cred că este valabil și din perspectiva conectivității dintre spiritele umane. Cred că este foarte trist să moară un om fără să rămână în amintirea celorlalți. Tuturor ne este teamă de asta: să murim singuri și să fim uitați. Cred că mulți artiști doresc să rămână în amintirea celorlalți, doresc să se afirme pentru că au lăsat ceva în urma lor. Astfel rămânem în amintirea celorlalți. Nu cred că așa se sfârșește ce a făcut un om în viață. Ei dăinuie prin amintirile pe care le lasă copiilor și nepoților lor sau grupului de prieteni apropiați. Asta e ceva real. Faptul că creierul oamenilor a existat este ceva real în sensul că amintirile dăinuie datorită conexiunii dintre oameni. Pe vremea lui Charles Darwin, când își expunea teoria evoluției speciei umane, se discuta mult și despre evoluția cunoașterii. Aș spune că multe stau pe umerii oamenilor care au trăit înaintea noastră. Ei au creat scurtături către amintirile noastre. În prezent, nu ne mai întrebăm de ce seamănă maimuțele cu noi, pentru că știm. Copiii învață de mici lucrul acesta la școală, dar a durat mii de ani până să ajungă omul la această informație. Considerăm că există o cunoaștere colectivă transmisă din generație în generație, pe care o dezvoltăm continuu. De aceea nu moare memoria.
Ultima mea întrebare, în legătură și cu cele precedente: vom supraviețui atâta vreme cât există și ultima poveste creată sau inventată de un om?
Mă întrebați dacă oamenii vor continua să spună povești cât trăiesc?
Exact în acest sens. Este adevărat că specia umană va dispărea odată cu moartea ultimului om, pentru că avem aceeași natură?
Este exact ceea ce cred și eu. Conexiunea este fermecată, la fel cum magia creierului nostru constă în felul în care se deconectează. Este vorba despre felul în care sunt legate acum creierele între ele. Este ceea ce se întâmplă la ora actuală în Europa. Avem cu toții sensul colectivului. Suntem asociați imediat cu cei care au murit prin amintiri afective, iar pe termen lung – prin cunoaștere. Vom ține minte contribuția celor dispăruți la evoluția societății umane, la faptul că noi acum ne bucurăm de libertăți.
