Nicolae Prelipceanu propune un nou volum, Funa máro, apărut în Colecția Cartea Românească de Poezie. Grupate în cinci capitole: patrioticele, euri, trecute și trecuți, ultimele credeam, după „ultimele credeam“, poemele sunt prețioase spații lirice pentru pasionale neliniști.
Lirica lui Nicolae Prelipceanu din Funa máro amintește, prin atmosfera de sfârșit al unei epoci, de Cubul negru bacovian, iar prin precizia tăieturii versurilor, dar și printr-un ermetism care protejează interioritățile fragile de indiferența brutală a lumii, de cubul imperfect al lui Nichita Stănescu. Un cub negru, deoarece este impregnat de viziunea întunecată asupra existenței. În interiorul acestui construct al geometriei estetizante se desfășoară o reinterpretare a temelor sacre: de la abandonul celui ce strigă în pustiu, la disperarea lui Iov, împletite cu cele din mituri, fie ele antice sau mai apropiate de noi, de la mitul lui Achile, eroul epopeii homerice, la Don Quijote, Sisif -ul lui Camus, până la mitologia românească și pasărea-nepasăre, cucul. Astfel, tema însingurării, a diferențierii – a fi altul, a fi altfel, trece prin mitologia antică, mitologia religioasă și prin cea populară, iar mai apoi prin cea cultă, decantată, în cele din urmă, în această poezie specială.
Viața, lumea, existența sub povara istoriei sunt o fatalitate și nu un dar. Ideea absurdului existenței este explorată și valorificată cu măiestrie de orfevru în versurile de o dublă frumusețe, a formei și a semnificației deopotrivă: „totul străin precum vorbele pe care le-nchin/ unor trecuturi fără sfârșit/ unor prezenturi de ambră și malahit/ unor viitoruri care au fost demult și dacă se supără or să mai fie/ ca și cum aici a fost îngropată o veche uitată poezie/ trandafirie“.
Vanitas vanitatum reverberează prin simboluri ale efemerului: vântul, valul, aerul. Lipsa de consistență și de rigoare, de fidelitate față de un posibil model ideal este și ea reluată în simboluri cu ecou grav de-a lungul poemelor: visul, oglinda, marea care devine pustiu. Dublul permite basculări dintr-o stare în alta, dintr-o iluzie în alta, sugerând, în același timp, ideea lumii întoarse pe dos. În jurul unui axis mundi răsturnat, poetul derulează amintiri precum secvențe cinematografice într-un montaj când alert, când greu melancolic, de film noir, urmărind călătoria unei corăbii a nebunilor aflate, nu în căutarea lânii de aur, ci, cum altfel, a aurului nebunilor. Amăgirea este deplină sub vraja cântecului de sirenă, Funa máro fiind cea care dă și titlul volumului: „a fost o sirenă pe un perete demult/ o chemare târzie și fără ecou/ căci sufletul nostru era/ vai de mine/ mai nou// am râs noi atunci de sirena aceea/ din sulina altor vremi/ funa máro strigam/ tu de cine te temi// însă ea/ nu se temea/ și se estompa/ umbra ei. Iar apoi/ după ea/ chiar și noi.“
Toate cele cinci capitole sunt o concentrare, un absolut de alienare, autism, însingurare și absurd. Ironia fină și ludicul subțire sunt accente care evidențiază acest text întunecat. Iată, bunăoară: politicéle duce cu gândul la Ponticele și, mai departe, la Tristele lui Ovidiu. Poemele lui Nicolae Prelipceanu fuzionează lamentația cu revolta interioară, iar nota gravă capătă, printr-un accent, un surâs amar. Meditațiile asupra politicii, dictaturii, liniilor sociologice care permit și susțin apariția unor excese și a unor personaje care marchează odios o perioadă istorică, sunt trecute într-un discurs liric de mare forță și deosebită atenție la detaliul fin.
Trecutele și trecuții sunt un „pomelnic“ și un gest de generoasă, deși apăsătoare, aducere-aminte a scriitorilor care nu mai sunt, ca o vrajă de invocare a celor ce mai trăiesc doar în cărți, un prilej amar de meditație asupra condiției scriitorului și a destinului cărții.
Rareori își permite poetul un răsfăț personal, ca și când greutatea lumii întregi apasă pe umerii săi, iar bucuriile, chiar spirituale, ar fi semne de frivolitate. Iată acest splendid poem: „în adolescență ascultam duminica dimineața/ la difuzorul din bucătărie/ poemul simfonic pinii din roma de ottorino respighi/ dar abia după vreo încă trei-patru-cinci adolescențe/ i-am văzut pe unii dintre ei/ însă fie-mi iertată erezia eu prefer pinii mei/ de la èze-sur-mer/ ale căror ace cad mereu/ în ceea ce scriu eu/ chiar când nu mai sunt demult/ sub umbra bătrânelor crengi/ care se întind de-asupra mea protectoare/ uneori/ când soarele arde prea tare.“
Funa máro este și poveste, și cântec despre demnitatea ființei și a poeziei, „un adăpost liniștit și fantastic“.