Am încercat în numărul anterior al României literare să schițez, pornind de la un studiu al lui Bruce D. Jones, harta militară complicată și primejdioasă din jurul Taiwanului. Și în acest caz, ca în multe altele, trecutul e foarte important. Un istoric corect-politic ar găsi aici un prilej de a vorbi despre colonialism și postcolonialism – învinuindu-i, evident, pe occidentalii care, vreme de secole, au exploatat bogățiile acelei zone și forța de muncă ieftină. În ce privește China, însă, nicio silabă, niciun reproș: chinezii au toate drepturile din lume. Drept dovadă, nimeni nu menționează că ei au devenit, practic, stăpânii Africii, abandonată de fostele mari puteri occidentale inclusiv sub presiunea gureșă a „progresiștilor“ din acele țări. În realitate, din punct de vedere economic sau social, nu e nicio diferență între unii și alții. Sub americani, europeni, ruși sau chinezi, africanilor tot rău le merge. Ba chiar se pare că le merge mai rău acolo unde civilizația occidentală nu a lăsat urme prea adânci.
Mi-ar păsa foarte puțin, sau chiar deloc, de aceste bătălii pentru controlul – și nu pentru eliberarea – piețelor dacă la finalul lor n-ar fi vorba de un lucru care mă afectează profund: pierderea libertății. În clipa de față, modelul democrației occidentale e pe cale să fie înfrânt de totalitarismul propagat dinspre Orientul îndepărtat.
Tocmai de aceea, bătălia pentru Taiwan poate reprezenta un punct de turnură în evoluția istorică a următoarelor decenii și, cine știe, chiar secole. Cine va triumfa? Țările unde, dincolo de numeroasele probleme politice și sociale, democrația continuă să reprezinte valoarea supremă? Sau vor ajunge să stabilească politica lumii cele în care dictatura, abuzurile, despotismul, fascismul, samavolniciile, teroarea, tirania, închisorile sunt metodele de conducere? Faptul că vocea Chinei a urcat, de o vreme încoace, cu mulți decibeli nu înseamnă că Beijingul a fost mereu pasiv. N-a fost pasiv, ci tăcut.
Scenariile privind confruntarea dintre America și China în zona Taiwanului au în vedere desfășurarea lor efectivă, nu eventualitatea. E limpede ca lumina zilei că după venirea la putere a lui Xi Jinping nu se mai pune problema evitării unui conflict armat. O arată viteza de înarmare a Chinei, care se situează pe locul al doilea în lume în ce privește cheltuielile militare. Bruce D. Jones susține că în ultimii ani China a pus accentul pe tehnologia rachetelor anti-navă, pornind de la experiența expediției britanice de recucerite a insulelor Falklands. Atunci, Argentina a folosit o singură rachetă Exocet pentru a scufunda un distrugător al Majestății Sale. Astăzi, chinezii au un număr greu de estimat de astfel de rachete, unele dintre ele plasate în silozuri pe teritoriul țării, altele aflate pe unități mobile terestre sau navale.
Optimiștii susțin că rachetele de acest tip pot fi anihilate cu ușurință de aviația americană, dotată cu sisteme de detectare și cu rachete defensive ultra-sofisticate. O analiză atentă arată că, la o mobilizare masivă a Chinei, le va fi aproape imposibil forțelor aliate aflate în zonă să reziste. O confruntare directă între cele două forțe în Marea Chinei de Sud nu va fi doar militară, ci va implica și elemente ale războiului hibrid, bazat pe dezinformări, operațiuni cibernetice și pe atacuri asupra solului Chinei – adică un război extins între aceste țări. În marea lor majoritate, analizele din presa de specialitate vorbesc despre superioritatea militară crescândă a Chinei, dublată de întețirea discursurilor războinice emise de Beijing.
Șansa „reunificării pașnice“ a Taiwanului se pare că a trecut de mult. Doar printr-un miracol nu va fi una sângeroasă.
Cu toate acestea, China nu a renunțat cu totul la folosirea argumentului politic. Alegerile prezidențiale din Taiwan sunt programate pentru 2024 și experții consideră că regimul lui Xi Jinping va face uz de toate instrumentele pentru a impune la Taipei o formațiune politică prietenoasă, care să-i accepte doleanțele. Tactica și strategia de până acum a dictatorului chinez s-au bazat pe principiul prudenței: să nu riște, atâta vreme cât nu e absolut sigur de victorie. În cadrul sistemului piramidal de conducere al Chinei, orice greșeală antrenează consecințe incalculabile, începând cu pierderea puterii de către actualul plutocrat și continuând cu destabilizarea profundă a țării. Din acest motiv, Xi Jinping a preferat deocamdată o tactică a „provocărilor controlate“, cu scopul de a testa reacțiile adversarilor. Anul 2021 a fost un interval al acțiunilor de acest fel, din care chinezii au înțeles că Statele Unite nu sunt dispuse deocamdată să încline steagul.
De aici provine, probabil, aparenta acalmie a acestor prime cinci luni ale anului 2022: Washingtonul pare hotărât să-și păstreze pozițiile de influență și să nu cedeze avantajele deținute. Așa se explică, dincolo de orice îndoială, implicarea americană tot mai pronunțată în războiul din Ucraina. Congresmenii și deputații de la Washington au sesizat, în sfârșit, legătura indisolubilă dintre diversele focare de război și urmările lor directe asupra ordinii politice și economic mondiale. Până și progresiștii radicali din categoria Alexandra Ocasio-Cortez par să fi înțeles gravitatea situației și au renunțat la obișnuitul lor stil obstrucționist.
Între exploziile înfiorătoare din Ucraina și butoiul cu pulbere încă neexplodat din zona Taiwanului există o certă conexiune. Ele își au originea în lupta pornită pentru redesenarea sferelor de influență, proces la capătul căruia ar urma să fie instaurată noua ordine mondială, a cărei filosofie constă în distrugerea democrației și a libertății. Referindu-se la acest aspect, Bruce D. Jones pune în evidență o serie de provocări cărora încă nu știm cum să le facem față:
„Cele două crize sunt diferite, dar prezintă similitudini esențiale. Nici Taiwanul, nici Ucraina nu sunt aliate cu Statele Unite pe bază de tratate, dar amândouă sunt «aproape aliate»: în cazul Taiwanului, datorită înțelegerilor privind îndelungatul parteneriat de apărare, în cazul Ucrainei prin decizia din 2008 a NATO de a deschide calea aderării Ucrainei. Amândouă se învecinează cu puteri aflate în rivalitate cu Statele Unite privind dominația globală, și care au pretenții binecunoscute asupra respectivelor teritorii. Amândouă sunt democrații, deși democrația Taiwanului e mai deplină decât a Ucrainei. Și amândouă ocupă zone geografice care modifică în mod decisiv dinamica «proiecției politicii de influență» în vecinătățile lor – o idee care le scapă adeseori comentatorilor americani care consideră că America nu are interese vitale în niciuna din cele două țări. Drept urmare, ambele ridică întrebări delicate și semnificative despre cât de departe doresc Statele Unite să meargă pentru a apăra conceptul liberal sau democratic de ordine mondială; și de cât de mult sunt pregătite Statele Unite să riște pentru a-și menține supremația în cele două regiuni industriale, comerciale și tehnologice din afara Statelor Unite; și ce strategie sunt pregătite să adopte Statele Unite pentru a știrbi ambițiile a două puteri aparent hotărâte acum, și coordonate într-o anumită măsură, cel puțin pentru a diminua hegemonia americană și, eventual, pentru a o înlocui.“
Greșelile fundamentale comise de Statele Unite – poate nu întâmplător – în timpul mandatelor lui Barack Obama au efecte dramatice. Promisiunea făcută Ucrainei de a adera la NATO, urmată de inexplicabila închidere a ușilor, și netrimiterea de trupe americane în Ucraina a fost, potrivit lui Bruce D. Jones „cea mai greșită decizie posibilă din lume“. Cu alte cuvinte, astfel de gesturi au pus o presiune imensă asupra Rusiei, lăsând, totodată, Ucraina complet descoperită.
Acest lucru s-a văzut în 2014, când anexarea Crimeii a fost întâmpinată cu proteste în cel mai bun caz anemice.
A trebuit să plece de la putere Obama pentru ca situația să se schimbe într-o oarecare măsură. Faptul că astăzi Ucraina rezistă asalturilor violente ale Rusiei se explică și prin ajutorul, în echipament și tehnici de instrucție, furnizate acum de americani. Colaboraționismul fățiș al statelor europene, în frunte cu Germania, Franța și Italia, care au devenit cliente favorizate ale industriei de petrol și gaze din Rusia, a contribuit substanțial la întărirea economică a regimului Putin, arătând, totodată, o indiferență stupidă și vinovată față de pericolele pe care Moscova nici nu se mai obosea să le mascheze.
Taiwanul și Ucraina sunt cazuri-școală pentru ceea ce înseamnă globalizarea: nu mai există țări îndepărtate și țări apropiate. Mă afectează ceea ce se întâmplă în pragul casei mele, dar simt efectul negativ al oricărei defecțiuni produse la antipod. Firele nevăzute care ne leagă ne aduc prosperitatea, dar ele ne pot, la fel de ușor, sufoca.
În acest context, mă uluiește nu doar lipsa de consistență morală a progresiștilor, ci și prostia sinucigașă din care și-au croit ideologia. Ei chiar nu au înțeles că nu există ameliorare (ca să nu spun progres) în materie de rapacitate, sete de putere, aroganță, dorință de a umili și de a-i domina pe alți oameni? Democrația a estompat aceste însușiri ale ființei umane, dar multe părți ale planetei întârzie să iasă din medievalitate. Se pare că doar războaiele civilizaționale pot pune capăt uneia sau alteia din tendințe. Să sperăm că inevitabila confruntare viitoare se va solda cu victoria celor aflați sub steagul democrației și al libertății.