Poezia din cea mai recentă carte a lui Ion Cocora, Vizibilitate redusă, confirmă datele unui destin fixat încă de la debutul, din 1969, cu vo lumul Palimpsest, în memoria (sau continuarea) căruia Ion Cocora și-a numit editura proprie, înființată în 2003. În fond, poetul e un singuratic, un nostalgic și un sentimental, cum își spune în poe mele Scenarii și Un nostalgic. Lirica sa poate fi cu greu asociată unei mișcări literare sau unui anume canon. La rigoare, poate fi afiliat echinoxiștilor și grupării de la „Steaua“, deși nu a fost vreodată un „activist“ în grupările literare clujene. Nici în tradiția poeziei ardelene, care pivotează în jurul temei rădăcinilor, nu poate fi încadrat și nici în descendența lui Blaga (deși un poem din volumul recent se numește La curțile poemului; dar, atît!), cum nici prietenia cunoscută cu Ioan Alexandru nu-l va fi condus spre o poezie a sentimentului religios ori a retoricii liricii patriotice. Apoi, s-a ținut departe de polemicile vremurilor, din oricare moment, critica sa vizînd, mai ales, fenomenul teatral contemporan în trei volume de eseuri și critică teatrală, Privitor ca la teatru, Fără mască, domnule Godot, Fețele tranziției. Ion Cocora e, mai de grabă, atras de mișcările avangardiste, de poezia concretă, vizuală, a experimentului. Pare a se regăsi în alt univers, în profilul omului fără însușiri al lui Musil, cum scrie în primul poem al căr ții. Se simte atras, mai cu seamă, de „avangardiștii de odinioară“ care scot limba „mașinilor parcate direct pe trotuar/ cu portbagajele pline de bancnote“, căutînd versete suprarealiste cu „iezi păscînd genele iubitei“, tînjind după „senzualitatea de scriere suprarealistă“. Istoria poeziei se scrie, pentru Ion Cocora, între „mănînc și plîng“ din Moartea căprioarei de Nicolae Labiș și „plîng și scriu“ din În fiecare vară, cît povestea unui om, a unui poet și, în fapt, cît istoria unui secol: „Astăzi nu mai sper nimic/ speram copil fiind să sfîrșească războiul/ să se întoarcă tata acasă viu și sănătos/ fără mîini și picioare amputate/ cum s-au întors chiar de la noi din sat cîțiva/ speram că dumnezeu se va îndura și va fa ce ceva/ cînd noapte de noapte plîngeam în vis/ de teamă ca nu cumva a doua zi în zori/ să vină să ne ia caii din grajd la colectiv/ speram că într-o bună zi tovarășul stalin/ va muri așa cum și tova rășul lenin a murit/ și se va bucura tot natul că am scăpat de cote/ Speram să port pe gură buzele aceleiași femei/ de-a lungul și de-a curmezișul vieții/ speram că nimeni nu va fi în stare/ să pună se chestru pe verbul a spera/ speram ca poporul român/ nu va trăi niciodată zile fatale/ în care să nu mai spere“ (Speram că tovarășul stalin va muri).
Explorînd înălțimile acvatice ale cerului, cum spune în Ochii mei, poetul se desparte, se despoaie de tot ce e personal până la înstrăinarea sufletului însuși, devenit un străin, până la a îndepărta ochi aruncați ca niște monede „într-un buzunar ajuns la faliment“, fericirea, care, iată, nu este a sa, nu-i mai aparține, a dinții ce i-au înlocuit pe cei de la naștere, hainele, picioarele care „refuză să mă însoțească“. Poetul își golește lăuntrul, renunță la ființa lui care e „singurul obstacol din viață/ cu care nu mi-am încheiat socote lile“, înlătură totul, pînă și semnele sintaxei, se înlătură pe sine, virgulele și punctele, semnele de întrebare și mirare.Poetul se năruie într-un vid locuit, în „cufărul vechi“ al unei poezii care nu-i mai arată chipul adevărat, fixînd momentul cînd „mă îndepărtez de mine însumi“: viața, poezia, visul, speranța, fantasmele erosului se prăbușesc într-o grămadă de moloz, pe unde, poate, cineva va putea identifica numele poetului care a produs catastrofa. În apoca lipsa care se petrece chiar sub ochii poetului, se năruie spațiul identitar în Un bol de descîntece, Satul natal, Parcă-l aud pe tata, Dintre ofertele vieții, revin umbrele din lumea teatrului (histrionul, Ion Caramitru, George Banu), o recuperează pe Lenore, „desfrînata vedenie“ din alte cărți, și jalonează distanța dintre generația sa, a lui Labiș și a poetului tînăr de azi: „La șaisprezece ani poe tul tînăr nu mai scrie/ despre moartea căprioarei/ nu cutreieră codrii pletoși să o caute/ pentru el căprioara e o arătare oarecare pe internet/ o apăsare pe e-ul rotund ca ochiul ei sau ca botu-i aburos/ la șaisprezece ani poetul locuiește/ într-o carcasă de compu ter sau telefon mobil așa cum ar locui/ în curtea interioară a bloc de cartier“ (La șaisprezece ani). Așteptînd, zadarnic, să aibă „revelația că mă nasc din nou“, poetul e atent la transcendența care coboară peste lume. În fond, în afara relației cu transcendența, poezia nu există, e nimic.