Shakespeare și desfătarea

Răspunzând unei anchete a României literare despre cărțile bune ale anului 2020, rețineam și Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, primele două cărți dintr-o serie care scriam „promite rare desfătări cititorilor – comentarii pe cât de savante, pe atât de savuroase, o lectură încrucișată și împerecheată a operei lui Shakespeare cu reconstituiri ale vremii sale și fine (și subtil ironice) referiri la vremea noastră“. Încântată peste poate să descopăr fraza mea preluată în cel de-al treilea volum al seriei, am simțit imediat și că nu am spus destul. Că ar trebui să mai nuanțez impresia mea despre această ispravă cu totul excepțională. Cărțile lui Adrian Papahagi îmi vindecau și o mai veche nemulțumire. Primul spectacol urmărit la primul televizor din Agnita a fost Furtuna lui Shakespeare, prin anii 1960. Nu țin minte detalii, a rămas doar fascinația momentului. Un pic mai târziu, în 1970, prima lecție de literatură universală pe care am predat-o ca tânără profesoară a fost despre teatrul lui Shakespeare. Nemulțumită de prea sumarele informații de manual, am încercat să divaghez apelând la Jan Kott, tocmai apărut în română în 1969. Am urmărit apoi Integrala Shakespeare de la BBC la televizor, impresionată de rostirea replicilor aproape de textul original, dar cu un rest de senzație de neîmplinire. Adrian Papahagi are dreptate: „Am observat că pierzi enorm din subtilitatea textului atunci când ești spectator, nu cititor, și când, în plus, ai acces doar la textul în traducere. Engleza lui Shakespeare este dificilă și, probabil, obositoare pentru cei neobișnuiți cu ea. În plus, spectacolul distrage“.

Ei bine, cărțile lui mi-au furnizat o admirabilă cheie de apropiere de opera shakespeariană așa cum mi-o dorisem, fără să știu, de-a lungul anilor. Îi urmăresc lui Adrian Papahagi de ani buni cercetările, creșterea. Admir, mai ales, tipul de savant pe care îl întruchipează: tobă de carte, poliglot, familiarizat cu pădurea de simboluri ale medievalității, dar niciodată uscat, distant, aiurit. Am regăsit la el impresia de viu și aici pe care o simțeam în preajma lui Marian Papahagi. Nicio urmă de aroganță fiindcă știa mereu mai mult decât noi. Doar pasiunea molipsitoare pentru cercetări de adâncime și extraordinara capacitate de a te lua cu el în explorările sale, fără a ignora prezentul. Adrian Papahagi e și el foarte ancorat în realitatea socială și politică a zilelor noastre. Chiar dacă nu ești de acord întotdeauna cu opiniile lui, îi recunoști competența, aplicarea, simți că îi pasă. Alertețea intelectuală are un aer de familie: o fotografie veche păstrează imaginea unui tânăr Pericle Papahagi între alți domni, doar el purtând în privire vioiciunea gân dului și febrila situare în lume.

De curând, Adrian Papahagi a scos la iveală, prin expoziția FragMed, fragmente de codexuri medievale: „Am adus la viață fragmente din cele mai vechi manuscrise ale Clujului și Transilvaniei (sec. XII-XVI), care fuseseră utilizate ca macula tură, în legătura unor cărți din sec. XVI-XVII. Am oferit astfel României un nou patrimoniu, care, deși exista, era ignorat, iar la Biblioteca Academiei Române din Cluj s-a născut colecția de fragmenta codicum (Fragm. Cod. Lat.).“ Bucuria cu care vorbește despre proiectul său e contagioasă. Fiindcă ți se spune încă o dată cât de importantă e cunoașterea trecutului, cât de multe putem afla despre noi, cei de azi, recitind atent documentele păstrate în arhive și biblioteci. Cât de mult e datoria vieții noastre (cum ar zice Vasile Pârvan) să „ștergem colbul de pe cronice bătrâne“, să reevaluăm cu instrumente proaspete ceea ce (credem că) știm deja.

Adrian Papahagi îl citește și recitește pe Shakespeare în original, dar cu limba română și celelalte, multe, limbi pe care le stăpânește într-o imbricare cuceritoare. „Lucrez, firește, pe original, însă citez mereu și traducerile… Mă grăbesc să spun, cu satisfacție, că astăzi cultura română a ajuns la o maturitate admirabilă“, spune într-un interviu acordat Simonei Preda pentru „Ramuri“ (2/2021). Tot acolo, explică pasiunea pentru Shakespeare: „M-au cucerit rapid grația, forța retorică, profunzimea filosofică, melancolia, dar și simpla eufonie a versurilor, consonanța silabelor care se îngână – gândiți-vă doar la perfecțiunea unui vers precum «And captive good attending captain ill» (sonetul 66). Înainte de a fi un mare psiholog, capabil să coboare în cele mai adânci abisuri ale pasiunilor umane, iar apoi să ne urce cu viteză amețitoare, de roller-coaster, pe culmi ale sublimului, Shakespeare este maestru desăvârșit al limbii. O fi naturelul meu simțitor, sau e de vină deformația de filolog – cert e că mă emoționează până la lacrimi sintagmele, versurile sau frazele perfecte. Jubilez când Eminescu scrie «sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte».“ Și continuă: „Pentru a celebra perfecțiunea aceasta intraductibilă am învățat limbi și am devenit filolog […] Shakespeare îmi satisface în cel mai înalt grad această nevoie literară, atât de senzuală în ultimă instanță. […] Sigur, Shakespeare ne poartă mult dincolo de armonia formelor poetice și a construcției dramatice, în miezul umanului, deci satisfacțiile estetice sunt dublate de fiorul autoscopic“. Instrumentarul său filologic e de o suplețe rară, gata să reveleze adânca umanitate, aș zice, a scrisului shakespearean, dar aducând și nenumărate probe despre minunile care ți se arată prin starea de veghe în fața limbii, a limbilor. Vorbește și despre actualitatea profundă a marilor creatori: „Shakespeare nu e contemporan cu noi, ci cu universalitatea din noi, cu natura umană. Scriitorii care înțeleg perfect natura umană, ca Shakespeare sau Dostoievski, rămân inoxidabili chiar atunci când avem nevoie de note explicative și de dicționar pentru a înțelege diverse aspecte ale operei lor.“ Vorbele sale fac de rușine obtuzitatea celor care propovăduiesc scoaterea din manuale a scriitorilor „de neînțeles“ precum Creangă, să zicem.

În lectura în paralel și intersectată a pieselor și a sonetelor, Adrian Papahagi înaintează desfășurat, cu toate antenele vibrând. Simți desfătarea comentatorului și o preiei întreagă. Desfătarea e dată în DEX cu origine necunoscută, dar eu îmi iau libertatea de a o lega de ieșirea de sub fatum – destin, soartă; fatalitate – pentru o împlinire în gratuitatea bogată a gândului activ. Pentru a reduce (des/dis) din apăsarea datului destinal și a-l eluda prin gesturi/plăceri/bucurii estetice.

Profesorul de medievistică își mărturisește intenția: „Nu caut să fiu original, ci respectuos cu textul, pertinent și riguros. Încerc să scriu simplu, nu simplist, să fiu informat, dar mai presus de orice să nu folosesc textul shakespearian ca simplu pretext, cum se întâmplă prea adesea în critica shakespeariană contemporană, confiscată de teorii și ideologii moderne, adesea abuzive față de text.“ Se ține de cuvânt exemplar.

Volumele seriei grupează operele câte două, trei sau patru, după afinități tematice sau generice. Ni se demonstrează, de pildă, că Romeo și Julieta trebuie citită în tandem cu Sonetele: „Cea mai faimoasă tragedie de dragoste din literatura universală este, în parte, o actualizare dramatică a sonetului, o reluare a complexului iubirii imposibile, care constituie mecanismul de bază al genului petrarchesc și, în general, al acelei iubiri curtenești despre care a scris atât de bine C.S. Lewis.“ Bibliografia pusă la lucru e uriașă, dar atât de elegant (acesta e cuvântul!) introdusă în comentariu că nimic nu sună prea academic și, da, cărțile seriei pot însoți cititorul „la teatru, în sala de curs sau într-o călătorie nu prea lungă, asortată cu așteptările inerente prin gări și aeroporturi“, fără a se pune în pericol desfătarea lecturii ori cantitatea de informație transmisă. Lectura ațintită asupra sensurilor ambigue care rămân ascunse unei lecturi grăbite e de-a dreptul savuroasă. Astfel, fatal loins („pântece fatal“) ne spune despre Montague și Capulet că le transmit celor doi tineri „împreună cu viața, condamnarea la moarte, înscrisă în stele (star-crossed) sau, mai realist, în logica implacabilă a dușmăniei dintre cele două clanuri“. Dar semnificația expresiei e și mai subtilă: „ea rezumă întreaga idee a piesei: loins trimite la sexualitate, iar fatal la o moarte hărăzită de soartă. Aceeași ambiguitate este menținută în expresia take their life, care poate însemna «își încep viața» sau «își iau zilele».“ Toate volumele seriei sunt doldora de dez-ambiguizări subtile, de degustări de connaisseur ale miresmelor limbii lui Shakespeare: „În această perfecțiune generală, cititorul rafinat poate jubila suplimentar, precum gourmet-ul atunci când descoperă o aromă subtilă și nebănuită într-o mâncare previzibil, reputat, verificat excelentă. E și acesta unul dintre scopurile mele: să rafinez palatul celor care îl gustă pe Shakespeare“ [s.m. IP].

Punându-l pe Hamlet („cel prins între lumi“) alături de Titus Andronicus, vom înțelege că „Hamlet nu se mărginește să rafineze tragedia răzbunării, variind manierist tiparele moștenite de la Eschil, Seneca și Kyd, ci «se răzbună pe ea» (Harold Bloom), «o aruncă în aer» (William Empson) sau debordează ca un stejar plantat într-un vas de flori, ca să preiau sintagma lui Wilhelm Meister“. Deși ocolește anume pedanteriile filologice, ne atrage atenția că „în spatele marilor idei din Hamlet, stau insesizabile variante, subtilități și dificultăți textuale“. Și adaugă, cu trimitere la situația de azi a interpretărilor de text: „ceea ce interpelează filologul (specie pe cale de dispariție, canibalizată de critici, meta-critici, psihanaliști și ideologi) scapă în edițiile populare sau pe scenă și cu atât mai mult când piesa e jucată în traducere“.

În volumul al patrulea, are în vedere piesele scrise între Hamlet și celelalte tragedii de maturitate: Troilus și Cressida, Totu-i bine când se sfârșește bine și Măsură pentru măsură, în care „subiectul comic e tratat tragic, morțile sunt evitate in extremis, iar în final se anunță sau se consumă nunți chinuite“. Se oprește, însă, asupra ultimelor două, fiindcă, deși la fel de anormale („nu au grația și afectările simpatice ale amorului primăvăratic“), sunt comedii care se încheie cu nunțile necesare și pot fi „considerate comedii – măcar tehnic, dacă nu și prin spiritul care le domină“. Datoria unui adevărat comentator e să țină seama de intenția autorului, să nu se lase posedat de „aburii propriilor teorii“, căci, spune Adrian Papahagi: „se vede că – ghinion – nici aici nu mă întâlnesc cu Barthes și Foucault, întrucât nu cred în moartea autorilor, fie ei, horribile dictu, bărbați albi și, pe deasupra, chiar morți“. Dacă, sub umbra barocă mijind asupra luminoasei Renașteri, Shakespeare ambiguizează aluziile mitologice, problema devine și mai complicată pentru studenții de azi, căci Shakespeare „se vede treaba, era mai aproape de Ovidiu și de Chaucer, decât de Artaud și de Beckett“. Mai mult, „textul trebuie citit cu lupa pentru a remarca infinita subtilitate artistică a lui Shakespeare“, îndeletnicire puțin probabilă în vremurile noastre grăbite. Când corectează erori de traducere, ne asigură: „Chiar dacă interpreții nu înțeleg mereu ce vrea Shakespeare să spună, Bertram înțelege.“ Și așa mai departe, filă după filă.

De citit pe îndelete, de recitit cu ochii minții în alertă, de savurat amestecul rafinat de erudiție, desfătare și fin umor. Oricum, la sfârșitul lecturii nu se poate să nu exclami dimpreună cu Alex Ștefănescu: „Mare noroc au studenții lui Adrian Papahagi!“ Un noroc la îndemână acum și cititorilor lui. Desfătați-vă, așadar!