Într-un volum masiv, elegant, cu o ilustrație destul de bogată, Cătălin Davidescu adună mai multe studii despre artiști reprezentativi ai avangardei românești. Există în paginile numeroase ale cărții micromonografii consacrate de autor unor plasticieni precum Arthur Segal, Dimitrie Vârbănescu, Grégoire Michonze, Jacques Hérold, dar și articole mai succinte despre Marcel Iancu, Ilarie Voronca, Sașa Pană, D. Trost, Victor Brauner, Sandu Darie Lavel, ca și despre scriitori care au avut realizări în domeniul plastic, precum Gellu Naum și Gherasim Luca. Un scurt articol se referă la „viața pasionantă a unei actrițe românce din avangarda pariziană“, și anume la viața și cariera teatrală și în film a Genicăi Athanasiou, pe numele real Eugenia Tănase, cu ocazia apariției, în 2019, a unui album biografic cu titlul de mai sus, realizat de o cercetătoare franceză, Laurence Meiffret.
Cătălin Davidescu afirmă că avangarda istorică românească este poate singura „mișcare artistică“ prin care scriitorii și artiștii români au fost perfect sincroni cu confrații lor din Europa și, ca urmare, din tabloul mișcărilor artistice europene nu poate fi exclusă România. După cum se știe, Al Doilea Război Mondial și apoi instalarea comunismului în România au reprezentat un obstacol foarte serios, uneori de netrecut, în cercetarea și promovarea avangardei românești. Aproape orice tentativă de studiere a artei avangardei și de editare a unor lucrări pe această temă ori chiar de organizare a unor expoziții s-a lovit de zidul cenzurii. Împrejurarea că majoritatea artiștilor avangardiști au emigrat – mai ales în Franța, dar nu exclusiv – și au activat cu precădere în străinătate chiar și înainte de război, a sporit dificultatea cunoașterii lor în România. Mai ales publicul larg a fost lipsit decenii de-a rîndul de accesul la lucrările artiștilor la care se referă Cătălin Davidescu.
Situația s-a schimbat treptat după 1989, dar nu radical, împotriva reliefării importanței avangardei românești intervenind îndepărtarea în timp de fenomen și dispariția principalilor exponenți ai mișcării. Astfel, Grégoire Michonze și Jacques Hérold, mai longevivi, trăiesc totuși doar pînă în 1982 și, respectiv, 1987, iar singurul ajuns aproape nonagenar, Marcel Iancu, pînă în 1984, în anii 1980 fiind oricum vorba de un fenomen istoricizat, clasat practic.
În afara studiilor dedicate unui autor sau unui aspect din creația lui (erotica lui Marcel Iancu, „vise și deliruri grafice“ la D. Trost) există două capitole referitoare la expozițiile grupului suprarealist din perioada 1945-1947 și mai precis despre ecoul lor în presă. Acestea prezintă un interes aparte prin faptul că au fost ultimele manifestări publice înainte de oprirea definitivă, pentru decenii, a unor asemenea fapte artistice. Ele i-au avut ca autori pe Gherasim Luca și D. Trost (1945) și grupul G. Luca, D. Trost, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Păun (1946). Autorul culegerii de studii subliniază și felul în care publicul și chiar cronicarii, unii dintre ei avizați, au întîmpinat cu rezerve sau lipsă de înțelegere, chiar în cazul unor reflectări favorabile ca ton general. În 1947, cînd André Breton organiza „ultima manifestare de amploare a mișcării“, cum scrie Cătălin Davidescu, la care au participat și artiști români, presa luase un ton de-a dreptul violent la adresa suprarealismului numit de O.S. Crohmălniceanu „diversiune ideologică“. Ca orice formă de libertate, avangardismul devenise suspect și practicanții lui „dușmani de clasă“.
Culegerea de texte realizată de Cătălin Davidescu, rezultat al adunării unor studii realizate în timp, se încheie cu concluzia că studiul avangardei poate fi fertil spiritului postmodern care își va găsi eventual rădăcinile în această mișcare. Este în orice caz o lucrare interesantă, instructivă, rezultat al unor cercetări minuțioase expuse fluent și atractiv. Există toate motivele pentru ca un public numeros iubitor al artei, dar și al istoriei să parcurgă volumul lui Cătălin Davidescu în care va găsi temeiuri de interes și delectare.