Reformă sau anticulturalism administrativ?

Se observă de o bună bucată de timp, în rîndul celor care au ajuns să administreze viața unei comunități, dar și la nivel central, un soi de dorință de a reforma ceea ce a ajuns pînă la ei. Însă ceea ce înțeleg ei prin reformă este cu totul și cu totul altceva față de ceea ce este reforma în sine. Exemplele care ne stau la îndemînă sunt, de regulă, din rîndul „faptelor bune“, care, supuse noilor reguli, au fost puse în tipare noi; acestea, imediat ce au început să funcționeze, s-au dovedit nepotrivite, deloc inovatoare, ci mai curînd demolatoare. De remarcat, echipele de „reformatori“ sunt formate din tineri, care, judecând grăbit ceea ce s-a făcut bine pînă la ei, propun alte criterii de evaluare a proiectelor menite să înlocuiască tradiții temeinice în acel domeniu. Și mă refer aici la acțiunile tradiționale, de zeci de ediții, care s-au impus, din domeniul culturii. Nu trece o zi să nu afli că în nu știu ce colț de țară, unde au existat ani la rînd proiecte culturale temeinice, de rezonanță națională și nu numai, nu se mai finanțează astfel de proiecte ori, schimbînd regula în timpul jocului, se înlocuiesc organizatorii cu alții improvizați, care n-au dovedit pînă atunci o minimă experiență în domeniu, dar vin susținuți de propunerile politice din care s-au ivit în urma coalițiilor guvernamentale, metișizărilor ideologice, rezultate ale unor nepotisme evidente.

Zilele trecute, cineva, care s-a ocupat de la început de acel proiect, se plîngea pe facebook că proiectul lui a fost respins de comisia alcătuită pentru a analiza, în pregătirea Capitalei Culturale Europene de la anul, proiecte precum FILTM. Fiind în discuție aici promovarea culturii scrise, argumentele de respingere ale comisiei spuneau printre altele că un astfel de proiect nu are impact, nu este util, deci nu este eligibil. Iar suma cerută era prea mică. Alte și alte motive aberante, menite să înlăture proiectele tradiționale, pentru a face loc unora de „impact“, cum ar fi concertele cu mare priză la public, ori altora în care poezia, poeții, literatura nu-și găsesc locul. Și acesta e doar un exemplu de marginalizare a unui segment important al culturii vii. Pot fi aduse aici în discuție și alte tendințe de „reformare“, așa cum a fost cazul revistei „Familia“, care pînă la urmă a reapărut, dar implicarea acesteia în viața comunității a devenit minoră, fără ecou, nu așa cum ne obișnuise vechea echipă. De asemenea, recentul scandal încă nestins, în ce privește raptul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ Opera Omnia și schimbarea din mers a organizatorilor, tocmai pentru a „reforma“ un proiect cultural care funcționa bine de treizeci și unu de ani, este încă un exemplu de degradare culturală, venită din noua mentalitate administrativă a echipelor care s-au trezit pe cap cu o pălărie mult prea mare. Și acțiunile acestei „reforme“ sunt în derulare, iar efectele se vor vedea curînd, cînd, astfel de proiecte, duse în derizoriu, vor fi provincializate, spulberate și înlocuite cu formate noi, ce țin de o mancurtizare de masă.

Nu știm cine gîndește astfel de „reforme“, de schimbări, care duc la anularea unor tradiții culturale, care au făcut istorie, reușind în zeci de ani să evidențieze valorile culturii naționale și să le așeze la locul pe care îl meritau, eliminînd ofensiva agresivă a nonvalorilor, care, iată, pînă la urmă, cu ajutorul unor licențe trucate, au ajuns să decidă și să strice lucrurile în viața culturală a țării. Se vede cu ochiul liber cine sunt cei care ies în cîmp deschis și fac epurări fără nicio jenă, instaurînd regula promovării nonvalorilor, cei care, fără experiență, își arogă, paradoxal, „expertiza“ în domeniu, căpătată în urma unor concursuri de împrejurări ofertante pentru o astfel de lume nouă.

Faliile create între generații sunt din ce în ce mai evidente, iar înlocuirea celor care-au fost cu cei ce sunt sau cei ce vin este abruptă, dureroasă, devastatoare. Atacul acestora, al noilor generații, se înțelege nu în totalitate și nu peste tot, este frontal, iar acolo unde deja se văd efectele, victoriile sunt date de exemplu și urmate de acțiuni similare și în alte locuri. Se observă clar o folclorizare a culturii, o manelizare, o trecere a vieții culturale în ritmuri hip-hop, în noi manifestări urbane din stirpea înțelegerii proaste a mișcării New Age. Astfel „echipele“ de reformare din administrațiile locale și naționale sunt axate pe epurare, pe înlocuire, pe schimbarea vechiului, fie el valoros, cu noul, fie el cum o fi, dar să fie! Și de aici refuzuri ale unor proiecte, cum este cel al FILTM-ului, în an pregătitor pentru o Capitală Culturală Europeană, ori schimbări din mers ale unor organizatori, fără nicio explicație, ci doar aceea că schimbarea trebuie să aibă loc, să fie altceva decît ce a fost. Perspectivele nu sunt încurajatoare, iar efectele unor astfel de „reforme“ vor fi dureroase. Întrebarea este: dar dacă asta e lumea și asta vrea lumea, oare ceea ce s-a făcut pînă acum s-a făcut în zadar, este o ratare, o pierdere de timp? Nu văd deocamdată pe chipurile încruntate ale „noii“ lumi lumina aceea dătătoare de speranță. Știu doar că fără un trecut solid nu poate exista niciun fel de viitor!