Într-o margine
Într-o margine a livezii doarme
copilul cu părul cărunt și urechi
ascuțite precum ale vulpii cu puii
mai mici decât para gutuii.
Încă mai singur decât singurătatea
e locul de-alături cu tufe răzlețe de sânger
luminând înserarea, îmbărbătând-o,
culegând rămășițele verii.
Cei vrednici sunt la mare cinstire
dar priviți cu îngăduință
căci prin faptă își câștigă
virtutea și gloria
și urna din nișa pecetluită a zidului.
Cine să-i cârmuiască pe ei printre
pedepse sau daruri, ei ce vorbesc
cu glasuri de tunet, alergând
ca furnicile printre
luminile verzi ale ierbii?
Și-apoi să se așeze la umbra
tufei ce înflorește în vis?
Demnă de crezare e vorbirea lor
precum cea a păsărilor ațipite de
freamătul ritmic al frunzelor.
Acum
Acum ia un braț de fân și pune-l
deasupra căpiței
astfel încât altul să fie același
dar ochiul tău să-l poată vedea
și din nou recunoaște.
Vei întâlni acolo aceeași lumină
a coasei ce străluce sub șuierul gresiei
a tăișului ei ce desparte ziua de noapte
și dimineața de cele zece mii de fețe-ale zilei.
Goală e gura vântului prin care Grădina
suflă-n ferestrele toamnei
plin e doar vasul din care va curge
uitarea și frigul.
Și totuși al cui urmaș e acest ținut
spre care
urcă o scară din funie plină de noduri,
cu plozi risipiți, cu sămânța pierdută
și stirpea oprită de viclenii și visare?
Lipsite de sens sunt vorbele spuse
în pripă, zadarnic ecoul în urechea
fără auz, împlinirea fără povară.
Acum ia un braț de iarbă verde
așaz-o deasupra și promite-i uscarea
pune-o la loc potrivit și așteaptă
din nou să-nflorească.
Dignus est
Demn e să intre și-apoi să coboare
acolo e-un șir de cetăți dărâmate
și-un popor de blocuri-turn
cu tavan prăbușit și trupuri
prefăcute-n lumină.
Păienjeniș de arsuri și cenușă
nici o fereastră și nici o ușă.
Un zeu misionar se plimbă
pe scări și pe coridoare
amestecă viii cu morții
scrie rețete bizare
de pomezi ce dau
chipului fețe de înger
de stânjenei violeți
și floare albă de sânger.
Se-ngână unii pe alții
piticii cu-înalții
urma cu turma.
Unii ară ogoarele
alții întunecă luna și soarele.
Și toate sunt vorbe de lemn
cu coaja mâncată de carii
pregătite să mai rămână.
Demn e să meargă-nainte
cu ramuri de salcie-n mână.
Poate că
Poate că primăvara asta nu e toamna
pe care-o aștepți cu greierii adormiți
și cu aricii tropotind pe terasa
împotmolită în umbrele verii.
E seară și-i pace.
Tăiată în două de-o lamă stângace
tristețea iernează în ținutul de-alături
poartă masca subțire a brumei
și murmur de stup în derivă.
Abia mai spre zori se-aprind
focuri pe urmele pașilor ei
de puberă divă
în care ard grădinile oarbe și
capcane cu prada abia zăvorâtă
cu lacătul milei.
Cad petalele zilei
poate că primăvara asta nu e
toamna pe care-o aștepți
poate că fratele tău a murit
și pășește cu umerii drepți
printre strâmbii de-aici.
Și-acum te privește cu un ochi
de flutur și cu unul de-arici.
Din cei trei
Din cei trei doar el știe drumul
ceilalți se obosesc de pomană, ajung
într-o margine vag deslușită
unde numele lui e părăsit printre
dovezi echivoce și pedepse fără apel.
Unul e forma, ceilalți sunt fapta
vrednic de laudă e nevăzutul
cel ce orbecăie, cel ce rămâne
întreg până la capăt. Forma
e dată uitării, fără folos sunt
frunzele care de-atâta sațietate
cad iar poamele mor înghețate.
Tot astfel amintirea
și umbrele ei despicând viitorul
și-n veci de veci pomenirea
clipa cea de pe urmă
a oii pierdute de turmă
a poruncii și a ucazului
pășind pe creasta talazului.
Atunci
Atunci de rugină era dimineața
cu floare de gheață în loc de cuvinte
în burgul toscan
peste străzi și palate pustii
ea deschidea ferestrele
cu mâna uscată a febrei
și-a brumei căzute pe rugii de mur
în prag de noiembrie.
Acum e doar o nălucă
o oglindire a unui obraz
dintr-o aventură de mult încheiată.
Și nici lumina nu e lumină
ci părul ei aprins de o
stea căzătoare.
Un fulger abia trezit
de ecoul vorbelor ei răsfățate.
el venise
el venise dar nu
l-au văzut
el zburase dar nu
avea aripi
el coborâse dar
pământul se făcuse
mai an
ocean de catran
lutul țărm scorburos
perforat de lăstuni
cu clonțul de os
și viespi de pripas
el vorbise dar
fără folos
vorbele lui erau pe dos
ca un ștergar de cânepă
țesut pe întuneric și ros
de blânda stea Hesperos
apoi s-a întors spre
a rămâne în locul acela
a aprins flacăra când
asfințitul biciuia
răsăritul plângând
dar el venise de mult
abia plecase de-acolo
’n zadar și-ntr-o doară
cu o cruce de var
subsuoară