L’éternel retour
lui Barbu Cioculescu,
prietenul de-o viață –
in memoriam
Durere dinlăuntrul oaselor
bulevard fără capăt
fără măcar o cicatrice
să mergi pe străzi înguste
ca în copilărie
sub pași pământ elastic
bucuros de oaspeți
câte o salcie te-ntâmpină
la răspântii
dar al vântului
unde-s frații ce-au șters-o
după bureți de pădure
după alge marine
ne vom aminti la timpul cuvenit
și răspântiile se-nmulțesc
și sălciile și ele
vântule prea darnic ești
stai liniștit
cu timpul pata de sânge va trece
întâi se va decolora puțin
ca un drum care dispare
ce să-i faci
casele mici străzile scurte
îți sunt hărăzite
zi cuvântul în care
să mă retrag
puneam în penar creion și gumă
plecam spre școală
ștergeam norii de pe cer
scriam fire de iarbă
e bine să fii copil
și să ajungi până-n ziua de azi
să muști din pâine caldă
să bei apă
ce-aș mai putea dori
trecătorii care trec pe străzi fără
mine
mă-ngrozesc
pisicile
care nu mă țintuiesc cu privirea
mă-ngrozesc
tăcere străvezie
unește toate cuvintele mele
ce minte de copil
mă duce mai departe
ce aiureală adolescentină
prin pletele salciei
senină prietenie
cu alți copii care ajung bătrâni
cu alte tăceri
care se insinuază peste tot
lucru cert
firele de iarbă m-au ajutat
întotdeauna
să număr să respir să fug
înălțam smeul
mult deasupra blocurilor
se pierdea în nori
apărea în pete de soare
vreun alt copil mă pândea
și mă temeam să nu
se rupă sfoara smeului
urmăream cum se rotea
prin văzduh coada de hârtie
colorată
a smeului
bătea inima mea acolo sus
fără-ndoială străzile mă țintuiau
cu ochii pisicilor
cineva mă iubește spuneam
vântul mult prea darnic
sălciile prea foșnitoare
așteptam pe pragul ușii
nici n-o închideam
nici n-o deschideam
Ploaia pe lume
și numai ploaia
dă cuvânt
BACOVIA
acum când scriu aceste fraze
afară începe să plouă
îmi scot ochelarii
îi șterg cu piele de căprioară
afară ploaia a stat
dâre cenușii
lasă zilele pe fața mea
obișnuința de a scrie
e mai rea ca malaria
și-i tot mai frig în gura
care vorbește
s-o fi oprit și ploaia
dar eu sunt bătrân ca noaptea
și nu mai știu când se opresc
și când pornesc picăturile
aveam câteva cuvinte în gură
pixul obosește
ploaia vine la geam
e noapte pentru călcâiele mele
și ziuă pentru sfertul
de plămân ce mi-a rămas
dâre cenușii
lasă zilele pe fața mea
e ca un făcut doar ploaia
vine să te trezească
și-i lăcăraie mare în grădină
și mor florile mărului
am pierdut:
foarfeca și încălțătorul
din copilărie
prima mea acuarelă
reprezentând casa fraților ghiță
colegii mei de liceu
ediția princeps a traducerii
din gog de giovanni papini
cu iscălitura tatălui
meu pe prima pagină
le declar nule căci în curând
mă voi pierde și pe mine
iar ploaia pe lume
nu va mai avea nici un sens