Pentru ce merită să te-nclini

Titlul volumului îl definește cuprinzător pe scriitorul care când pariază totul pe cuvânt, când se dezice de el, pendulând între evocarea slavei primului mânuitor al său și nimicnicia celui ce caută să-i uzurpe harul pentru a-și descrie singurătatea și boala preaomenești. Impulsul spre osana face casă bună cu ispita apostaziei. Mai sunt poeţi ce-şi urcă Golgota, eminescian-macedonskian, cu un touch incisiv arghezian, dar, printre mulţii contemporani simultan boemi şi egolatri, Marian Drăghici nu se teme deloc să-şi expună reţelele obsesionale, fără recurs la mirodenii lingvistice de efect, fără imersiuni în zonele fetide ale cotidianului, şi, mai ales, limpede ataşat unui proiect al umilinţei, unde gloria, câtă încape într-o viaţă resemnată în raport cu spectrul eşecului, coboară din transcendent. Artefactul rezultant ţine, în tonalitate, de imnic, şi, ca perspectivă, de vizionar. Deşi comunitatea scriitoricească şi l-ar apropria bucuroasă – cum o şi face – pe un asemenea trăitor cuviincios, expresivitatea de rit religios nu este deloc străină discursului. Atâta doar că rugăciunile prea-încercatului conţin şi un glas al daimonului care-şi cere dreptul la revoltă: „Ăsta nu e poem. E o trapă deschisă prin care intr-un pământ/ de ruşine de frică: mă fac mic-mic/ de specie mă dezic“. Asumarea inesteticului vieţii, şi, în particular, sublimarea figuraţiei patibulare de tip balcanic sau „bineînțeles de periferie“, reprezintă, îmi pare, căile majore de producere a textului. Chit că atari termeni tehnicizaţi nu se înşurubează chiar fericit pe nişte mărturii de Iov lovit şi nevindecat complet, aţintind privirea la cer şi călcând, astfel, în gropile pământeşti de rigoare.

Dintr-o ființă cu atâtea neajunsuri, chinuită de tribul său, rămâne funcțional, într-un mod impresionant, mecanismul invocației sub zodia îmbătrânirii premature. Ca ratat de vocație, omul se prosternează în „biserica rămășiței“, topos al melancoliei generate fără oprire de „aerul înserării beat de idealitate“, de absența armoniei, de „anii păhăruțului“.

În fond, aşa-zisa ratare e o problemă de fatum, configurat sensibil printr-o rugă copilărească pentru dobândirea de har. Dorinţa împlinindu-se, miruitul constată că graţia transferată îi oferă mai degrabă motive să spună asemeni ilustrului şi nefericitului predecesor: „Par delicatesse, j’ai perdu ma vie“. În Epocalipsă poate evolua orice creatură, mai puţin poetul născut (spre deosebire de varianta făcută). Cum vinovat e tot făcutul, iar „contra-rugă la destin, nici că se face“, nu se poate ieşi din joc şi, evident, nu se poate câştiga. Contează doar calitatea mărturisirii, loc geometric al lamento-ului şi comprehensiunii.

De unde mefiența, în proximitatea disprețului, față de artizani, experți în simulacre de trăire, atenți să nu se rănească în muchiile tăioase ca neantul ale versului trimis, fără măsură ori precauții prea-omenești, de undeva de sus. Când afli „că poți trăi și mort“ se valorizează o anume imobilitate, ratarea implică mase mari de urnit cu sinele, drept care detenta, vioiciunea sau descurcăreala „batracienilor atei“ par ca și excluse. Pe ramul de vârf înflorit în șira spinării poetului stă o „bufniță de zece tone“. Atunci, viitorul îi este acestuia destul de clar: ori apropiere de Dumnezeu, ca unicat rătăcit prin memoria speciei, ori nimic.

Când susține că poezia este „urma care rămase pe locul acela bătătorit în om,/ după plecarea intempestivă a îngerului“, Marian Drăghici părăsește net arena micilor vanități traduse în ierarhizări după criterii tehnice, născătoare de gelozii și, în genere, de apucături ce îl fac pe poet insuportabil de mitoman și megaloman. Rușinea și frica nu sunt buni conducători de faimă. Cu atât mai puțin „șocul unei scurte morți instantanee“ presupus de ivirea fiecărui vers adevărat. Împovărat (augural, prin tonajul bufniței) și împuținat (de combustia facerii poemului), Marian Drăghici ilustrează ruminarea destinului în pustie. De aceea, lui Al. Cistelecan (invocat și de prefațatorul avizat și entuziast, dimpreună cu Dan Cristea, alt „înțelegător“ subtil al stihurilor), îi apare ca un profet, supus și șocului iluminării, și perplexității realului.

Din unghiul acesta al necesităţii dumiririi, vocaţia reparatoriului subîntinde versurile grave, ce dau seama de un travaliu aproape sinucigaş, pe coordonate spectrale, căci vorbim de „munca mortului la fosta sa viaţă“. Vocea răzbate de dincolo, mixând frisonul de autoepitaf cu amănuntul terestru: „încă din timpul vieții mele (n. 1953 – m. 2009)/ am decăzut scriind versuri/ la Lima într-un bar./ Lima toată este un bar.// lumea, ca să zic aşa, e Lima“. Versiunea italiană îmi pare tare potrivită pentru acest tip de versuri, înzestrate cu muzicalitate meridională calină, deși aspre moral la capitolul auto-judecare. Iată o posibilitate de scăpare, aceea prin pelerinaj, care sună atât de natural în ambele limbi, încât traducerea o dă, de la sine, aerul vibrant al rugăciunii: „Dio, fammi arrivare a Gerusalemme/ anche se non mi sono messe in cammino per Gerusalemme“. Marian Drăghici ni se adresează cu profunzime și smerenie, creditând întru totul iubirea și puterea ei făcătoare de minuni, dincoace și dincolo de „simpla“ moarte: „ nu te-nclina decât pentru iubire./ dacă mori iubește mai departe“.