Ziua nunții al lui Wojciech Smarzowski face parte din filmele care re memorează un episod al Holocaustului într-un mic sat din Polonia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, un mix totalitar nazisto-sovietic. Demersul este determinist de la un capăt la altul, atât nazismul, cu corolarul său antisemit, cât și un ultranaționalism având aceeași genă ideologică sunt recuperabile din societatea poloneză actuală, ceea ce evidențiază o continuitate perfectă între crimele bunicilor, corupția taților și violența și desfrâul fiilor. Filmul propune o perspectivă asupra societății poloneze contemporane postocomuniste aflate într-o stare de profundă degringoladă morală. Chiar dacă povestea este oarecum restrânsă la o zonă rurală, eforturile de generalizare ale regizorului sunt foarte vizibile și programatice. De altfel, ideea de ruralitate poate fi mai degrabă susținută în ceea ce privește satul polonez din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Actualul sat exhibă mai degrabă o modernitate nesănătoasă, toxică, un capitalism sălbatic, cu o societate care nu mai are nimic țărănesc în sensul tradițional al termenului. Localitatea are propriul ei magnat, Ryszard (Robert Wieckiewicz), afaceristul local, care are o fermă de porci și exercită o influență considerabilă, pe față, în raport cu tot ce înseamnă instituție publică în întreaga regiune. Cu freza sa „de mec“, cum ar spune Mateiu Caragiale, Ryszard afișează siguranța sastisită și robustă a celui care cunoaște în amănunt viciile și vulnerabilitățile fiecăruia, mituind în stânga și în dreapta, dispunând de poliție ca de un instrument personal de reglare a conturilor, acoperire a unor matrapazlâcuri etc. Un actor experimentat, cu roluri de dur la activ, Robert Wieckiewicz livrează acest amestec de politețe onctuoasă, agresivitate prost disimulată și mârlănie stătută de șmenar, portret robot al arivismului kitschos al periferiei. Dacă Ryszard este chintesența corupției la vârf, în jurul afacerii sale învârtindu-se aparent totul, nu doar bunăstarea familiei, ci și liniștea locului, evenimentul care acaparează atenția este nunta fiicei sale. Momentul ales pentru nuntă este apogetic din toate punctele de vedere și concentrarea evenimențială într-o succesiune vertiginoasă devine ilustrativă în acest sens. Ryszard își căsătorește fata rămasă însărcinată, Kasia Wilk (Michalina Labacz), o blondă grațioasă, cu un tânăr destul de flușturatic, cu un zâmbet prostesc atârnat de chip și cu simpatii de extremă dreaptă care caracterizează generația sa. Mireasa dorește nici mai mult nici mai puțin decât să plece în Irlanda, fapt care nu dă prea bine în rama patriotismelor locale, plan pe care viitorul său soț nu-l agreează. Țopăiala este maximă, invitații se abțiguiesc rapid, discursurile de gală amestecând neaoșisme contondente și sentimentalisme patriotice se succed peste pupăturile zgomotoase ale invitaților. Nunta ca în povești pentru fata lu’ tata strălucește kitschos, se varsă strident într-o devălmășie voioasă și bălțată.
Povestea este dilatată printr-o retrospectivă care funcționează în paralel cu firul poveștii din prezent, o explică, dar o și complică, îl mai are ca protagonist pe Antoni Wilk (Ryszard Ronczweski), socotit un erou pentru că ar fi salvat câțiva evrei din cei sacrificați ca urmare a progromului care a avut loc cu mulți ani în urmă în sat. Surprins la două vârste, Antoni este interpretat la senectute de către Ryszard Ronczewski, clipocind miop și derutat la tot ce se petrece în jurul lui, și la tinerețe de Mateusz Wieclawek, un tânăr cu suflet de aur peste care calcă trosnind roata istoriei. Memoria bătrânului Antoni recuperează episodul central al existenței sale, cel al progromului care are loc în satul său în urma invadării Poloniei de către naziști și ca urmare a unei puternice campanii susținute de biserica catolică prin preotul satului, un antisemit rabiat. Despre asta mai pe larg în filmul Kler al aceluiași regizor. Peste tot, personajele-cheie semnifică categorial, nu sunt excepții, ci reprezentanți ai regulii, ceea ce subliniază caracterul tezist al filmului. Antoni se găsește într-un mare impas fiind îndrăgostit de o tânără evreică foarte frumoasă, care este căsătorită împotriva voinței sale cu un coreligionar. Idila este scurtă, încurajați de germani, sătenii burzuluiți trec fără multe rezerve la exterminarea pașnicei populații evreiești, și nu oricum. Nu este vorba de deportare aici, evreii sunt adunați cu forța, închiși într-un hambar care este incendiat, bătrâni, femei și copii fiind arși de vii. Tânărul Antoni reușește să-și salveze iubita și pe membrii familiei ei, pentru care este decorat de către reprezentanți ai statului Israel în chiar momentul ceremoniei de nuntă, fapt care-l incomodează pe Ryszard, un naționalist al capitalismului de cumetrie. Trecutul justifică prezentul. Regizorul înfățișează o societate poloneză coruptă până în măduvă, pradă unui naționalism tulbure, resentimentar, antisemit, unei violențe care virează în derivă morală. Scenele în care tinerii încinși de alcool, unul purtând zvastici tatuate pe corp, strigând ca apucații sloganuri antisemite și patriotisme butaforic-cazone, sunt menite să facă tabloul unui tineret fascizat. Totul este putred în această comunitate, de la preot la enoriași, iar deauspra tuturor tronează potentatul local pentru care nicio metodă nu e prea josnică, prea crudă pentru atingerea scopului. Nu atât ziua nunții, cât noaptea care-i urmează este una a revelațiilor, în care avem radiografiată moștenirea totalitară de violență sădită în comunitate, pătată de sângele consătenilor exterminați cu cruzime. Un du-te vino între prezent și trecut conduce adesea la confuzii chiar dacă înțelegem că perspectiva este încredințată, precum în romanele lui Faulkner, unui Antoni aproape senil. Pradă acestui trecut coșmaresc, acesta amestecă trecut și prezent, astfel că personaje din trecut, ofițeri SS, de pildă, se mișcă cu dezinvoltură printre comesenii intoxicație etilic și excitați. Altfel, retrospectiva paseistă este extrem de coerentă. În tot acest talmeș-balmeș cu o grimasă scârbită, business-man-ul încearcă să afle cine-l lucrează, acționând în cel mai pur stil mafiot, îl pune într-o situație compromițătoare pe cel de care depinde semnarea contractului cu firma sa de porci utilizând-o drept momeală sexuală pe secretara sa și apoi îl șantajează, obține un împrumut consistent de la parohul locului după o negociere oneroasă, în care îi dă mașina pe care tocmai a făcut-o cadou cuplului, etc. El este, asemeni lui Antoni, un supraviețuitor, dar de o cu totul altă factură, e descurcărețul care vinde și cumpără, care reglează lucrurile cu orice preț. Nunta care se dovedește un fiasco revelează că totul e fake în existența sa, inclusiv propria sa identitate, care iese la suprafață într-o noapte asemeni unui coșmar, o identitate pe care nu și-o dorește, pe care osemintele dezgropate în propria sa curte o evocă într-un mod înspăimântător. Wojciech Smarzowski este regizorul câtorva filme remarcabile, dintre care aș menționa Dom Zly (Casa întunecată, 2009), o radiografie a regimului comunist pornind de la un fapt anecdotic, o anchetă de poliție, Roza (2011), despre ocupația sovietică în Polonia și atrocitățile comise de ruși, Wolyn (Ură, 2016), despre ororile holocaustului în Polonia, Kler (2018), despre crimele comise de Biserica catolică. Din păcate, acest ultim film al său lasă de dorit pentru că regizorul dorește să puncteze pe toate planurile, pentru că este demonstrativ și ilustrativ, pentru că pune o concluzie în fața noastră pe care să o acceptăm în ceea ce constituie adevărul ei și nu adevărul reprezentării ei. Fără toate aceste accente, filmul ar fi regăsit acele note de subtilitate pe care autenticitatea omenescului le oferă în cele mai contradictorii contexte.