A devenit un clișeu să spunem despre cutare filosof sau eseist că are mână de prozator, dar în cazul lui N. Steinhardt chiar se potrivește. Cele două volume de corespondență, îngrijite exemplar de George Ardeleanu, o dovedesc cu prisosință.
Dar mai întâi – fără a intra pe teritoriul rubricii colegului Vasile Spiridon – câteva cuvinte despre această reușită editorială, poate, nesperată în condițiile istoriei noastre literare actuale. Corespondența încheie o realizare de excepție, care este ediția integrală N. Steinhardt, cea mai im portantă de după 1989. Îngrijită de o echipă din care au făcut parte, pe lângă regretatul Virgil Bulat, Florian Roatiș și George Ardeleanu, ediția nu numai că a dat substanță poziționării scriitorului în canon, ci a reliefat statutul său aparte în cultura română. În care a fost al doilea mare risipitor de idei, după Tudor Vianu.
În cadrul acestei ediții cu adevărat impresionante, cele două volume de epistole – mai precis, de scrisori trimise de N. Steinhardt – au fost, probabil, cel mai greu de alcătuit. Pe de-o parte, din cauză că scrisorile nu sunt texte pe care să le păstrezi cu sfințenie: foarte puțini scriitori români au avut deprinderea de a păstra cópii sau ciorne după epistolele trimise. Pe de altă parte, autorul lor a avut, după 1948, statutul de opozant și deținut politic, iar Securitatea i-a urmărit, interceptat și nu o dată eliminat corespondența. Din cele aproximativ 1.200 de texte incluse în sumarul volumelor de față, nu mai puțin de 150 au fost interceptate de organele de urmărire comuniste: mai mult de 10%. Procentul real, care ne dezvăluie amploarea încălcării vieții private de către regimul defunct, e chiar mai mare, căci corespondența începe, cronologic, cu anul 1935, iar Securitatea a fost înființată abia în 1948… Putem presupune fără teama de a greși că, pe lângă scrisorile pierdute de destinatari și cele la care (din motive obiective) editorul nu a avut acces, mai există încă texte dispărute în arcanele tenebroasei instituții de represiune.
În rest, George Ardeleanu a cercetat, ca un adevărat detectiv literar, arhivele instituționale și private, revistele și volumele în care după 1989 au fost publicate scrisorile cărturarului, și a explorat și Arhiva CNSAS, căutând urma textelor epistolare ale lui Steinhardt. Ediția nu este, firește, una integrală, căci nicio ediție de corespondență nu poate fi, însă e – prin dimensiuni și prin criteriul de organizare – cea mai fidelă reprezentare a unei fațete până acum doar bănuite a personalității scriitorului: dimensiunea de prozator. Un prozator nerealizat în ficțiune, care își ia revanșa în paginile de corespondență.
Desigur, nu toate textele din cele două volume au aceeași amplitudine a gândului și aceeași ascuțime a condeiului. Editorul a adunat, între coperte, scrisori ample, adresate unor prieteni de familie și din lumea literară, și cărți poștale sau ilustrate întâmplătoare, epistole oficiale adresate unor autorități, precum și un segment de fragmente din scrisorile interceptate de Securitate, identificate în unele rapoarte ale ofițerilor care l-au urmărit pe Steinhardt. Nu întotdeauna, o relație epistolară îndelungată – cum ar fi, să zicem, cea cu Eugene Jenney, derulată între 1965 și 1988 – oferă paginile strălucite pe care le găsim în corespondența mai degrabă întâmplătoare – cum este extraordinara scrisoare pe care i-a adresat-o lui Nicolae Manolescu în august 1970. Însă impresia de lectură, după cele peste 1.500 de pagini de scrisori și cărți poștale, este una de copleșitoare și originală proză confesivă, aparținând unei personalități adânci și complexe, greu de „prins“ într-un portret unidimensional. Ca și celălalt mare autor de scrisori al perioadei, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt a găsit în genul epistolar un spațiu de libertate a gândului și expresiei, libertate care în viața publică îi era refuzată. O libertate, și ea, cumva „încarcerată“ (are dreptate George Ardeleanu în studiul introductiv), pentru că ținută sub lupă de ofițerii care-l urmăreau, ba chiar de-a dreptul cenzurată atunci când scrisorile, considerate prea periculoase, erau făcute să dispară și nu mai ajungeau la destinație. Însă o libertate reală cel puțin în momentul conceperii și redactării scrisorilor, în care autorul era scutit de penibilele negocieri și intervenții în text, de care avea inevitabil parte atunci când depunea la editură manuscrisul unui nou volum.
Textele sunt grupate în volum pe un criteriu rațional, care le pune în valoare. Editorul le-a ordonat, mai întâi, în funcție de destinatarul lor, pe baza datei la care începe dialogul epistolar. iar în interiorul „seriilor“, pe criteriul cronologic, începând cu prima scrisoare trimisă. Astfel, putem decela câteva paradigme epistolare de interes atât pentru istoricul literar, cât și pentru cititorul preocupat de personalitatea lui N. Steinhardt însuși: 1) epistole ținând de viața privată a gânditorului, adresate unor prieteni de tinerețe sau de senectute (Manole Cociu-Costieni, Charles Gruber, Eugene Jenney, Emanoil Vidrașcu, Colette și Axente Sever), 2) scrisori trimise unor colegi de generație (de la Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran la Ion Negoițescu, Ion Caraion și Barbu Brezianu), 3) texte trimise unor personalități literare ante- și postbelice (N. Iorga, Perpessicius, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu, Toma Pavel, Eugen Simion ș.a.) și 4) corespondența legată de problematica identitară și a trecerii lui Steinhardt la ortodoxie (cu Benedict Ghiuș, Mina Dobzeu, Justinian Chira, dar și Alexandru Mirodan). Aș distinge chiar și un segment destul de substanțial de scrisori expediate către diverși destinatari, din țară și din străinătate, în ultimii câțiva ani de viață, care coincid cu ultimii ani ai regimului comunist: în ele, autorul se referă aluziv la degradarea accentuată a vieții publice și private, a culturii și atmosferei sociale.
Steinhardt este, în această operă epistolară, un prozator la fel de ghiduș și de sprinten precum este gânditorul din cărțile de critică și eseistică literară. Știe, e limpede, să își adapteze discursul în funcție de destinatar, putând trece cu ușurință de la stilul „monden“ (George Ardeleanu), din scrisorile de tinerețe adresate lui Manole Cociu-Costieni, la cel sobru-exegetic, cum este cel din scrisoarea datată 29 decembrie 1978, adresată lui Sergiu Al-George, căruia îi interpretează astfel o scenă din romanul Frații Karamazov, de Fiodor Dostoievski: „Sărutul e tot un act de trezire; de trezire din iluziile istoriei, contingențelor, magiei. E o iluminare. E o trecere de la avidyiâ la vidiâ. E o trezire; o chemare la realitate. Printr-un șoc. Vălul magiei trebuie rupt printr-un efect de șoc: în practica zen prin pumnul maestrului, în creștinism prin sărutul lui Iisus. Nimic nu-l poate muia, șoca, scandaliza, ului (și deci trezi și tămădui) pe candidatul la inițiere decât palma ori pumnul maestrului; tot astfel, nimic nu-l poate șoca, adică trezi și ilumina (și vindeca) pe Inchizitor decât sărutul (pe gură) al Domnului.“ Ca aceasta din urmă sunt multe citabile, din corespondența cu Ion Negoițescu – căruia îi „ordonează“ un pic, cu exces de amenitate, ideile din studiul despre Eminescu –, cu Emil Cioran, cu Virgil Nemoianu, cu Benedict Ghiuș și alții. După cum și corespondența cu amicii de familie cuprinde episoade vioaie, narate și chiar regizate cu umor și voie-bună, de către un monah ortodox deloc încorsetat în canoane formale.
George Ardeleanu, în substanțialul său studiu introductiv, propune, pentru definirea corespondenței lui N. Steinhardt, formula Un „Jurnal al fericirii“ în variantă epistolară. Îi dau din nou dreptate, cu adaosul că această temă a formării, a devenirii omului subîntinde, de fapt, întreaga creație a gânditorului, fie că este vorba de filosofie, de eseistică sau de critica literară propriu-zisă. Nu întâmplător, scrisorile sale se îndreaptă uneori către personalități „formative“ asemenea lui (Constantin Noica, Ion Ianoși). Blânda soterie pe care o exercită, prin corespondență, asupra partenerilor de dialog este menită să întrețină speranța în mântuire, aici și în veac, și să ofere discret instrumente pentru aceasta, de la exegeze literare, filosofice sau simbolice proprii, la sugestii de lectură.
Ce mi se pare remarcabil în această corespondență este stilul spontan și firesc al prozatorului: nici frust și șters (nici măcar în epistolele „de serviciu“), „autentic“, dar nici travaillé à mort, în stilul jurnalului gidian. N. Steinhardt este și în corespondență același intelectual liber, de o cuceritoare naturalețe.