Critic universitar de largă cuprindere exegetică – între avangardism și literatura actuală –, Ion Pop reconstituie temeinic în Conștiințe critice momentul istoric al „Școlii critice de la Geneva“ din anii 1970-1976, cu aport reformator în critica modernă europeană. Manifestându-se ca un grup omogen de teoreticieni și analiști inventivi ai textelor fundamentale, alcătuit spontan prin afinități spirituale și „interferențe de idei“ în cadrul Universității din Geneva, Marcel Raymond, Albert Béguin, Georges Poulet, Jean Rousset, Jean-Pierre Richard și Jean Starobinski au impus treptat, cu ajutorul traducerilor, în „noua critică“, paradigma criticii de identificare, cu orientare tematistă. Chiar dacă studiile lor înnoitoare au apărut la distanțe considerabile în timp: De la Baudelaire la suprarealism (1934); Sufletul romantic și visul (1937); Metamorfozele cercului (1961) și Conștiința critică (1971); Literatura franceză în epoca barocului (1953); Literatură și senzație (1955). Relația critică din 1970 a lui J. Starobinski a fost tradusă în limba română chiar de Ion Pop în 1974. În manieră originală, reconstituirea momentului intrat în istorie este autentificată prin dialogurile autorului cu exponenții grupării, încorporate în partea complementară a volumului.
Convingerea exegetului este afirmată tranșant în Argument-ul cărții: „O grupare de individualități plenar exprimate, care au marcat profund cercetarea literară și istoria ideilor din lumea încă apropiată de noi – adevărate «conștiințe critice»“. În comentariul introductiv, „Școala de la Geneva“ și relația critică, Ion Pop punctează specificul relației critice a membrilor grupării, ce va fi amplificat cvasi-monografic în capitolele cuplate cu interviuri. La Georges Poulet, distinge „definiția relației critice ca identificare cu ceea ce numește cogito-ul operei“. În opera discipolului său Jean-Pierre Richard actul critic se desfășoară „oarecum senzual, voluptuos, în mișcarea sa de restructurare a textului“. Jean Rousset urmărește în demersul analitic descoperirea „figurilor“ care „semnalează operația simultană a unei experiențe trăite și a unei puneri în operă“. În critica lui Jean Starobinski „abordarea fenomenologică și demersul hermeneutic participă la aceeași acțiune de descifrare a obiectului-operă“ etc. În genere, în exercițiul critic practicat de majoritatea exponenților, identificarea sau tematismul, preferate în analiză, „favorizează expresia personală, originală, a fiecărui interpret“.
Cunoscând foarte bine fenomenul literar francez prin lecturi sistematice, criticul clujean a reușit să se adapteze ușor în mediul spiritualității pariziene și, în genere, de limbă franceză. Și a făcut-o în două perioade istorice antinomice: în 1973-76, ca lector asociat la Sorbona; iar în 1990-93, din poziția de director al Centrului Cultural Român din Paris. Neliniștit și ahtiat de cunoaștere, tânărul universitar din prima perioadă n-a ezitat să-și asume rolul intervievatorului față de personalitățile literare ale momentului. Astfel s-a născut cartea de convorbiri Ore franceze, publicată în 1979, din care nu lipsesc însemnați critici reformatori din spațiul francez, în afara nucleului de la Geneva, precum Roland Barthes, Roger Caillois, Gerard Genette, Julia Kristeva, Maurice Nadeau, Gaëtan Picon, Tzvetan Todorov ș.a. Din școala geneveză prezentată în dialog lipsește doar Albert Béguin, evocat de ceilalți după două decenii de la trecerea în neființă. Pe lângă interviurile de atunci, în Conștiințe critice se adaugă o serie numeroasă de convorbiri realizate într-altă epocă social-politică. În fond, Ion Pop mizează pe o viziune integratoare bio-bibliografică, urmărind deopotrivă Opera și autorul. (Păstrând proporțiile, mărturisesc că în 2001 am publicat o carte cu acest titlu din subliniere, combinând profilul critic de sinteză cu interviurile acordate de proeminenți scriitori români contemporani.) Sentimentul care înlesnește sudura grupului, dincolo de teorie și analiză, este prietenia. Marcel Raymond subliniază în convorbire: „În ceea ce-l privește pe Béguin, voi spune doar că el a fost cel mai bun prieten al meu, din 1920 până în 1957 – anul morții sale premature.“ În cadrul relației afective se depășește frontiera dintre maestru și ucenic prin spirit competitiv. Exemplar este cazul lui Jean-Pierre Richard – „unul dintre cei mai autentici reprezentanți ai criticii de identificare“ (remarcă Ion Pop) –, discipolul lui Georges Poulet.
În Conștiințe critice, Ion Pop conturează detaliat un tablou sinoptic al criticii literare moderne, iradiind dinspre grupul de universitari exemplari de la Geneva, în cadrul căruia figurile proeminente se definesc prin opera analizată, dar și prin cunoașterea directă prilejuită de interviuri. Cu modestia care îl caracterizează, criticul român mărturisește că „întâlnirile revelatoare“ i-au rămas în memorie ca veritabile lecții „de modestie și simplitate a comunicării cu niște minți strălucite“, reprezentând „adevărate modele catalitice pentru propriile demersuri de cititor îndrăgostit de literatură“. Cred că nu întâmplător percepția de profunzime a operei și vieții acestora vine dinspre un critic literar care a contribuit decisiv în anii 1970-80 la formarea/afirmarea grupării „Echinox“. Într-o frazare exegetică rafinată, uzând cu măsură conceptele, Ion Pop a configurat obiectiv profilurile spirituale ale criticilor din Școala de la Geneva. Rareori reverberațiile simpatetice trădează poetul valoros care dublează criticul, cum este cazul portretului lui Marcel Raymond, schițat în tușe lirice: „Profesorul era o prezență melancolică. Lumina surâsului de bun-venit părea, pe chipul tras și ușor palid, filtrată prin nu știu ce lăuntrică ceață, trecută și în pâlpâirile mătăsoase ale ochilor. Suferința bolii pe care tocmai o învinsese, și la care a făcut mai apoi o fugară aluzie, nu se ștersese cu totul; în suveranitatea orei, în sufletul călătorului se insinua o bănuială de toamnă elegiacă…“.