S-a împlinit de curând o lună de zile de la momentul în care am aflat că Radu Lupu a poposit în eternitate. Nu momentul despărțirii este important. Am lăsat să treacă un timp pentru a observa cum este lumea muzicală fără Radu Lupu. Căci pentru publicul de concert, pentru cel de specialitate, Radu Lupu a rămas alături de noi. Nu de asăzi, nu de ieri.
De ani buni, așa cum știm, nu a mai urcat pe scena de concert. Marcat fiind de o teribilă suferință. A fost și a rămas o prezență spirituală greu de confundat, imposibil de înlocuit.
S-a scris mult, a fost evocat în presa internațională, în cea scrisă, în cea vorbită, de asemenea la noi. Este motivul pentru care prefer a rememora anume momente de semnificație, momente preluate din sacul cu amintiri personale, momente cu totul speciale cărora le găsesc, în perspectiva deceniilor, anume motivații. Sunt momente care aruncă o lumină aparte asupra personalitășii artistului.
La vârsta de nici treizeci de ani, la vârsta marilor îndrăzneli, a decis a se confrunta – a făcut-o de o manieră cu totul specială – cu marele tezaur al celor cinci concerte beethoveniene. În două seri consecutive, în Studioul de Concerte din str. Berthelot, în compania Orchestrei Naționale Radio conduse, pe atunci, de maestrul Iosif Conta. Sala era arhiplină. Ecourile privind cucerirea marilor premii, marile distincții internaționale, făceau vâlvă în continuare! Trezeau un interes enorm. Nu numai în zona interesului public muzical-artistic. Un miracol s-a petrecut!
Am ascultat și am comentat cu sporită atenție acele evoluții unice în felul lor. Radu Lupu se concentra asupra discursului beethovenian de o manieră cu totul specială încercând a patrunde afundul textului, încercând a decela inclusiv resorturile cele mai intime, cvasi-microscopice ale acestuia.
În consecință, spre uimirea tuturor, tempourile erau în mare parte mult lărgite; în mod special tempourile moderate și cele lente.
Totuși discursul muzical nu devenea trenant! Radu Lupu avea capacitatea de a susține evoluția muzicală pe spații devenite imense. Te lua cu sine ! Devenea posesiv! Forța atracției era covârșitoare!
Nu pot uita, la vremea respectivă am comentat în deplin consens aceste evenimente atât de speciale cu două doamne, cu două remarcabile muziciene ale timpului, cu doamna Ada Brumaru, distins exeget, cu doamna Ludmila Popișteanu, minunat pedagog al pianului. Dumnezeu să-i odihnească în pace! Pe toți trei!
Ulterior, în acea perioadă, în urma acelui regal concertistic, Imperialul beethovenian a beneficiat de o imprimare specială și de o ediție LP. Sunt curios dacă editura actuală, Casa Radio, a reluat acea imprimare pe care nu preget a o numi istorică.
Desigur, evoluția ulterioară a carierei lui Radu Lupu a fost spectaculoasă. A cântat în compania marilor dirijori ai timpului, în compania marilor colective simfonice.
Devenise cetățean britanic. S-a ocupat cu atenție de situația părinților domniei sale; plecați de la Brașov în țări străine și reveniți mai apoi acasă. Căci – nu-i așa? – dorul de casă nu te lasă! Numele lui Radu Lupu era rostit cu mare discreție. Nu apărea în presa scrisă sau în cea vorbită.
Cei plecați trebuiau să rămână plecați. Erau deciziile politice ale timpului. Ale așa-zisei „epoci de aur“. Înainte de evenimentele de la sfârșitul anului 1989, ani în șir Radu Lupu revenea la Brașov în compania orchestrei simfonice locale, pentru a aduce o bucurie mamei sale. Numele său nu apărea însă pe afiș.
A revenit în țară, cu bucurie, cu cordială participare, în anul 1990! A fost printre primii muzicieni români reveniți la București! A oferit o generoasă donație Filarmonicii. În aprilie 1990 și în iunie 1992 a concertat la Ateneul Român, în casa noastră a muzicii!
Am avut cu el o unică întâlnire. Era firesc, era cordial în comunicare. Intenționam să public dialogul nostru. Mi-a spus ca nu obișnuiește să dea interviuri. Nu am insistat. Am înțeles că pentru el muzica era cel mai prețios și unicul mijloc de comunicare. Am discutat despre apropierea lui specială față de Schubert; despre recitalurile sale la patru mâini, cu Barenboim, cu Murray Perahia. Evita a intra în amănunte privind relațiile personale; iar aceasta în orice sens.
Menționam recent că Radu Lupu este muzica însăși, muzica drept întruchipare a unei elevate spiritualități, că sunetul reprezintă pentru el valoarea de supremă semnificație a acesteia. Cred că în anii din urmă s-a retras considerând că a spus tot ce se poate omenește spune în muzică, despre Mozart și Beethoven, despre Schubert și despre Brahms.
În alt sens, în paralel, rebuie să o recunoaștem, eternitatea este marcată de momente dintre cele mai captivante ale zilei, ale stagiunii!
Debutul la Filarmonica bucureșteană al dirijorului Tiberiu Soare s-a petrecut cu deplin temei! Momentul a fost primit cu căldură de toți membrii colectivului simfonic, de marele public. Concertul a fost integral dedicat muzicii clasico-romantice de secol XIX.
Soare este artistul unei impresionante eficiențe în ce privește conducerea discursului simfonic. Este energic, organizat, este mobilizator. Sunt aspecte esențiale ce privesc realizarea celei de a 5-a Simfonii, în mi minor, de Ceaikovski. Programatismul psihologic, aspect în baza căruia se defineștre această lucrare, trebuie pătruns, trebuie înțeles, trebuie structurat, trebuie comunicat; întregul opus se desfășoară în zona tragismului rus de orientare romantică vest-europeană.
A făcut-o acest temeinic șef de orchestră care nu se află la prima tinerețe. Experiența importantă privind conducerea aparatului simfonic în genuri dintre cele mai diferite s-a dovedit a fi fost de foarte bun augur.
Pe de altă parte, aspectele privind maleabilitatea incantatorie, comunicativă, a sunetului, sunt de urmărit în continuare în cazul solistului serii de muzică, tânărul violonist Valentin Șerban; de această dată pe parcursul Concertului în re major datorat compozitorului rus. În deschiderea serii de muzică, am avut prilejul de a audia o pagină puțin spectaculoasă, rar abordată la noi, a repertoriului coral-simfonic, anume Cântecul destinului, de Johannes Brahms, pe versuri de Hölderlin. Lucrarea, pe ansamblu, este un veritabil poem ce definește complexul de neliniști ale omului. Și de această dată, Corul Academic al instituției a fost atent pregătit de Iosif Ion Prunner.
Tot la Filarmonică, o prezență cu totul notabilă, cea a dirijorului german Ido Arad, a atras atenția dată fiind temeinicia construcției primei Simfonii, în do minor de Brahms. Este șeful de orchestră care structurează, comunică și împlinește. Observând această magnifică lucrare brahmsiană putem spune că marea audiență a creației compozitorului o datorăm relației autentic condiționate dintre structura clasică și consistența romantică a expresiei. Este desigur motivul pentru care această simfonie a fost în epocă considerată drept cea de a zecea simfonie beethoveniană. Lucrarea concertantă a programului mi s-a părut a fi fost în bună parte… de-concertant prezentată. Imperialul beethovenian, Concertul nr. 5 în mi bemol major, a fost prezentat de pianistul german Michael Abramovich de o manieră în bună parte rutinieră trecând spectaculos dar facil peste articulațiile clarificatoare, inclusiv cele tematice, acoperite aici de o pedalizare excesivă; este un procedeu care determină un efect aparte, magistral folosit pe parcursul miniaturii pianistice oferite ulterior la cererea publicului.
Dintre recentele concerte camerale ale Filarmonicii, unul dintre acestea a fost cel care a atras atenția în mod cu totul special; iar aceasta dată fiind natura personalității maestrului, artist de impresionantă statură profesională, iar pe de alta, alcătuirea neobișnuită a programului. În compania pianistei Clementina Ristea, flautistul Ion Bogdan Ștefănescu a propus un program a cărui originalitate o reprezintă preluarea și adaptarea la specificul instrumentului său a două capodopere ale marelui repertoriu cameral clasico-romantic destinat genului sonatei în duo, vioară – pian. Mă refer la prima Sonata de Johannes Brahms, de asemenea la marea Sonată – aș spune eu – pentru pian și vioară de Richard Strauss. Evident, cele două mari creații ale literaturii clasico-romantice au fost translate pentru a se încadra în diapazonul flautului. A fost un act care a indus o percepție nouă asupra lucrărilor. În original cele două sonate își bazează expresia pe sunetul specific al presiunii arcușului pe coardă. De această dată, vibrația coloanei de aer a indus o cu totul altă percepție, una – este drept – originală, aș numi-o „aerată“; atât la propriu cât și la figurat. Asemenea „adaptări“, este drept rare, se fac. Sunt situații în care, literalmente se poate spune că notele sunt aceleași, dar muzica poate fi alta. Este drept, numai personalitățile artistice autentice, consistente, pot acredita asemenea abordări convingătoare, pot proceda astfel pentru ca actul în sine să devină credibil; iar aceasta oferind o viziune nouă asupra unor creații arhi-cunoscute. Programul a mai inclus, în primă audiție la noi, o sonată – aș numi-o – neoclasică de expresie romantică, lucrare semnată de compozitorul german Camillo Schumann. Este un autor de sfârșit de secol XIX, de început de secol XX, autor de limitată originalitate, iar lucrarea a fost destintă acestui cuplu muzical cameral. De altfel, întregul program s-a desfășurat sub genericul „German 100%“!
Nu pot să nu observ, niciunul dintre concertele menționate ale Filarmonicii bucureștenes nu a inclus o lucrare datorată unuia sau altuia dintre autorii din țara noastră. Este un aspect asupra căruia noua conducere a instituției are de meditat, de decis!